O carte pe zi. ”Alfabetul distopiilor” de Gheorghe Săsărman

Un eseu ficţional scris meticulos, cu o artă bine condusă şi scrupulos controlată.

 

La 9 aprilie, Gheorghe Săsărman, care trăieşte de multe decenii în Germania, va împlini 80 de ani. În apropierea acestui eveniment, editura clujeană Şcoala Ardeleană a publicat cartea pe care o semnalăm acum, postfaţată de Ştefan Borbély (ilustrată, pe prima corpetă, cu un ulei pe pânză de Ernst Ludwig Kirchner, Bolnav, noaptea). Este un eseu extrem de incitant, în spiritul a tot ce a aproape tot ce a scris până acum Gheorghe Săsărman, a cărui operă se distinge între toţi cei care au abordat genul science fiction, îndeosebi prin subtilităţile cosntructive. Un scriitor obsedat de oglinzi, cum ţine să sublinieze, între alţii, Ştefan Borbély.

 

Scrie criticul literar în postfaţă: „Alfabetul distopiilor e un eseu ficţional scris meticulos, cu o artă bine condusă şi scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică şi strictă, de tip combinatoriu, adică discursul utopic şi distopia. În consecinţă, detaliile furnizate de către Gheorghe Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare şi nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se doreşte ea să fie. Cititorul va descoperi cu uşurinţă acrostihul UTOPIA care rezultă de pe urma adiţionării celor şase iniţiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, deşi I ul de la Nihilism (capitol nescris, înlocuit cu trei puncte) s ar fi potrivit mai bine Inteligenţei Artificiale, perspectivă tematică ofertantă, pe care autorul, însă, o evită. Rezultă că romanul e „spart”, „deschis”, incomplet în mod premeditat, aşa cum e unul dintre romanele celebre ale lui Italo Calvino, Dacă într o noapte de iarnă un călător. Gheorghe Săsărman îşi lasă cititorul în interiorul textului, invitându l să scrie de unul singur, după propriul său plac, capitolul care lipseşte. Dacă o va face respectând regulile impuse de către roman, va deveni el însuşi un călător distopic, proiectat într un univers futurist a cărui funcţionare va fi nevoit s o imagineze.

 

Ajuns, e de presupus, la capătul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent şi cu o imaginaţie bine strunită, ne putem întreba, probabil, dacă asta, şi nu altceva, este ceea ce ne aşteaptă. Dacă nu pe noi, pe nepoţii şi strănepoţii noştri. Funcţionează civilizaţia noastră încă naturală (atâta câtă mai este ea...) ca un predeterminism artificializant pentru o involuţie globalistă, unidimensională, de tip distopic? Sau există şi alte perspective? E bine când o carte se termină într un semn de întrebare...”

 

Iată un fragment din carte:

 

„Când m am regăsit întins în pat – pendula arăta încă aceeaşi oră şi acelaşi minut – m am întrebat mai întâi dacă nu cumva visasem. Apoi am avut o revelaţie teribilă: în memoria mea erau înregistrate trăiri de cu totul altă anvergură, zeci de istorii distincte care mi se adăugaseră subit biografiei, unele întinse pe o durată considerabilă, şi pentru care n am altă lămurire decât că s au petrecut toate în paralel, chiar în momentul acela pe care, subiectiv, eu l am perceput drept explozie. Cunoaşteţi poate povestea şeicului Şahabeddin din O mie şi una de nopţi, cel care l a convins pe sultanul Egiptului să şi cufunde doar pentru o clipă capul în apă – iar până să şi l scoată de acolo, acesta trăieşte şapte ani printre străini, silit în final să şi câştige pâinea cărând poveri cu spinarea. Ceva asemănător mi s a întâmplat acum mie, cu deosebirea că eu, fără să am nici cea mai mică bănuială, mă aventurasem concomitent în zeci de lumi paralele: o de necrezut ubicuitate! (…) 

 

Mai întâi mi am zis că poate voi fi adormit şi că visez. Mă aflam în Marienplatz, în inima urbei, era soare şi mi-era cald, deşi desculţ şi doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piaţa părea totuşi pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl ştiam asaltat fără curmare de sute şi sute de pietoni, fie ei localnici sau veniţi de te miri unde. Senzaţia de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor erau protejate rudimentar cu scânduri, iar faţadele clădirilor, inclusiv cele ale Primăriei neogotice, împestriţate cu graffiti, purtau şi alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta şi piaţa, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu ştiu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.” 

 

Gheorghe Săsărman – Alfabetul distopiilor. Postfaţă de Ştefan Borbély. Editura Şcoala Ardeleană, colecţia Şcoala Ardeleană de proză. 322 pag.