O carte pe zi: „Arabi. 3 000 de ani de istorie a popoarelor, triburilor şi imperiilor” de Tim Mackintosh-Smith

„Cea mai mare realizare a arabilor nu a fost adunarea scurtă a propriului lor cuvânt, ci împrăştierea lui. Diaspora a fost globală şi milenară. Acel toiag metaforic al oratorilor este, de asemenea, fondul unei culturi sădite în Arabia antică, dar care s-a răspândit orizontal prin spaţiu şi vertical în timp”.

Prezentăm/semnalăm astăzi o carte unicat despre care cronicarii britanici au scris la superlativ, la momentul apariţiei ei, în urmă cu doi ani: „New Statesman – o carte „extraordinară”; „The Spectator” - „briliantă şi importantă”; „Literary Review” - „o meditaţie foarte originală despre istoria arabă”; „The Book Stall Newsletter” - „esenţială pentru înţelegerea arabilor”: „The Evening Standard” - „un studiu erudit care a meritat aşteptarea”; „The Times Literary Supplement” - „excelent”; „The Washington Book Review” - „briliantă şi fascinată”. Am putea continua cu încă foarte multe citate mai lungi sau mai scurte care, toate, elogiază cartea istoricului britanic.

Tim Mackintosh-Smith este un britanic educat la Oxford şi stabilit în Yemen, un eminent arabist, traducător şi scriitor-călător ale cărui publicaţii anterioare include Travels with a Tangerine şi Yemen. Ultimii treizeci şi cinci de ani i-a petrecut în lumea arabă, scriind despre aceasta cu multă erudiţie, cu un umor aproape subversiv şi cu un ochi atent, capabil să descrie detalii profunde folosind numai câteva cuvinte.

Premii obţinute: Thomas Cook Travel Book Award pentru Yemen: Travels in Dictionary Land.

Editorii români nu sunt mai puţin entuziaşti: „O istorie cuprinzătoare şi fascinantă a popoarelor şi triburilor arabe, care explorează rolul limbii acestora ca piatră de temelie în cultură, acest studiu caleidoscopic acoperă aproape 3 000 de ani de existenţă arabă.

În paginile cărţii se dezvăluie modul în care limba arabă a jucat un rol vital în istorie, fiind un ajutor sau o piedică în calea progresului, şi se demonstrează cum, inclusiv astăzi, limba în sine este o sursă permanentă de unitate şi dezbinare. Ghidat numai de originile şi evoluţia limbii arabe, şi nu de apariţia islamului, Tim Mackintosh-Smith îşi începe naraţiunea cu mai mult de o mie de ani înainte de Mahomed, concentrându-se asupra modului în care araba, atât vorbită, cât şi scrisă, a funcţionat, de-a lungul mileniilor, ca o sursă vitală de identitate culturală”.

Iată şi un amplu citat pentru a susţine afirmaţiile de mai sus:

„Din efervescenţa cuvintelor şi profeţiilor, a apărut Mahomed. El a dus însă retorica incomensurabil mai departe decât predecesorii săi. Ceea ce a devenit islamul a fost întărit de limbă; nu numai de noul şi palpitantul univers audio-spiritual al Coranului, a cărui limbă a apărut din vechea arabă înaltă profetică, ci şi prin folosirea sloganurilor – în special a celor care proclamau puterea eternului Dumnezeu din Mecca: Allah e mare/Allahu akbar, Allah este cel mai mare. Mahomed a fost atât cel care aducea mesajele de la Allah, cât şi cel care trimitea mesaje către El. După cum spune Ibn Khaldun, Mahomed <<a strâns arabii împreună prin puterea cuvântului islamului>>. A fost exemplul primordial al datoriei esenţiale pe care o avea un şeic – să adune cuvântul; şi a fost primul exemplu al felului în care cuvintele pot fi folosite pentru diseminarea instantanee a ideilor, dar şi pentru inserarea acelor idei în minţile oamenilor. De fapt, acesta poate fi exemplul suprem din istoria omenirii care demonstrează, mai degrabă decât prin simplul egoism darwinian şi forţa fizică, cum puterea limbii poate câştiga supremaţia. În mai puţin de o sută de ani de la uimirea lui Abu Sufyan în faţa disciplinei insuflate de Mahomed, forţele arabe ale islamului au cucerit sau, mai exact, au atacat şi ocupat rapid o regiune mult mai mare decat cea a Imperiului Roman aflat la apogeul său. Câteva decenii mai tarziu, arabii au ajuns să aibă capitala la Bagdad, cele patru porţi principale ale acestuia deschizându-le calea către cele patru colţuri ale lumii cunoscute la acea vreme. De asemenea, limba a devenit globală, întemeind şi apoi consolidând caracteristicile – mai repede, în ambele sensuri, decât ar fi putut să o facă dogma religioasă – marelui şi durabilului imperiu cultural numit Islam. În acelaşi timp, arabii erau pe cale să devină victimele propriului succes. Limba ce le oferise unitatea culturală înainte de islam, iar apoi unitatea politică, acum distrugea acea unitate. De-a lungul câtorva generaţii scurte, vechiul, profeticul, poetic ’arabiyyah – araba înaltă, <<însemnul>> etnic mai presus de toate celelalte – a devenit mijlocitorul culturii, religiei şi al administraţiei din întregul imperiu; cuvântul, odată adunat, era acum împrăştiat într-un spectru vast de popoare arabizate din Pamir la Pirinei. Genetic, arabii erau peste tot. Din punct de vedere lingvistic, vorbirea lor a impregnat această cultură vastă cu aroma sa distinctivă. Dar ei, arabii, au devenit invizibili, dizolvaţi de propriul imperiu ca sarea în apa de mare. (...) Toiagul, spune el, a fost un instrument al puterii încă de pe vremea când cel al lui Moise s-a transformat, în mod miraculos, în şarpe. Toiagul este bagheta vrăjitorului, sceptrul conducerii şi simbolul şi susţinerea oratorului – un baston pentru a conduce masele, un suport retoric literal pe care să te sprijini, un băţ de chibrit pentru a aprinde revoluţii, o măciucă pentru a le suprima. Alţii au extins mai departe imaginile lui al-Jahiz – toiagul, sub forma stiloului scribului, răspândeşte atât elixir, cât şi venin:

Fie-ţi teamă de toiag, în acelaşi timp, doreşte-l, deoarece el poate scuipa otravă, dar poate şi vindeca totul. Toiagul este metafora desăvârşită pentru potenţa vorbirii, pentru puterea asupra oamenilor, pentru întregul concept al cuvântului adunat. Şi odată ce cuvântul este adunat şi unitatea e impusă, a lupta împotriva acelei unităţi înseamnă <<a despica toiagul>>. Cea mai mare realizare a arabilor nu a fost adunarea scurtă a propriului lor cuvânt, ci împrăştierea lui. Diaspora a fost globală şi milenară. Acel toiag metaforic al oratorilor este, de asemenea, fondul unei culturi sădite în Arabia antică, dar care s-a răspândit orizontal prin spaţiu şi vertical în timp. Dezvoltarea lui este atât naturală, cât şi oficială, un ataurique sau un <<arabesc>> tridimensional, aruncând permanent noi lăstari, dar, de asemenea, trimiţând şi noi rădăcini în alte culturi, hibridizând drumurile către Andaluzia, Turkestan, Sind şi mult mai departe. Ca limbă de cultură internaţională, araba a fost la fel de importantă ca latina şi engleza. În ceea ce priveşte răspândirea geografică, limba arabă era pe locul doi, după limba latină. Poate destinul ei a fost mereu să ajungă atât de departe. Semnificaţiile principale ale cuvântului arab pentru manuscris, khatt, sunt reprezentate de un vers, de şirul unei călătorii, de o cale: scrierea în arabă este un proces lent, un fel de ţesătură a textelor, aceste caracteristici fiind specifice părinţilor limbii arabe, a căror identitate, la fel ca mariajul lui Ulise cu Penelopa, alătură pribeagul ţesătorului, iar pe nomad celui stabilit. Şi pe măsură ce cuvântul arab s-a răspândit prin cărturari şi călători, tot aşa s-a răspândit şi ideologia socio-religioasă pe care acesta a întărit-o. De asemenea, s-a aclimatizat şi, în sfarşit, departe de rădăcinile sale arabe, a dat rodul spiritului arab care l-a inspirat pe Mahomed: acel fruct – armonia – care pare să îi fi ocolit pe atât de mulţi din propriul său popor arab. Este ironic faptul că, în afara celor două secole scurte de solidaritate şi dominaţie, arabii par să fi beneficiat cel mai puţin de mesajul său; unitatea care l-a impresionat atât de mult pe Abu Sufyan în Medina s-a dovedit a fi doar un miraj îmbrăţişat pentru foarte puţină vreme.

Urmărirea neistovită a mirajului i-a purtat uneori pe arabi în locuri sălbatice şi singuratice, departe de cultura fertilă pe care au semănat-o. Cuvantul arab obişnuit pentru <<unitate>> este wahdah, care împarte aceeaşi rădăcină cu wahid, adică <<unu>>. Dar cel mai vechi sens al său este <<zolarea, excluderea, apartenenţa>>: wahdah este unitatea, dar şi singurătatea. Nu este vorba despre izolarea unui singur individ eroic, ci a unei societăţi singure eroice. Pe o planetă aglomerată, genul de locuri unde o societate întreagă ar putea fi autonomă cultural este greu de găsit”.

Tim Mackintosh-Smith - Arabi. 3 000 de ani de istorie a popoarelor, triburilor şi imperiilor. Editura RAO. 690 pag.