O carte pe zi: "Aroma păcatului divin", de Constantin Stoiciu

Constantin Stoiciu, născut în 1939, este unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei '60. A urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti, a lucrat ca producător de film şi ca jurnalist în presa cotidiană şi săptămânală, a realizat 14 filme artistice, ca scenarist, şi câteva documentare ca regizor. A publicat, mai ales, numeroase romane.

În 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montreal, unde a înfiinţat Editura Humanitas. După 1990 a revenit în România (de fapt a pendulat mai degrabă între Canada şi România), continuând să scrie şi să publice nu mai puţin de zece romane.

Acesta este cel mai recent. Şi probabil cel mai interesant. Un roman în primul rând politic (stă, de altfel şi sub un motto al lui Pier Paolo Passolini - "Nu există nimic care să nu fie politic"), poate cel mai bun roman politic apărut la noi. Începând chiar cu definirea ţării şi a personajelor care o conduc: "Rezistenţa politicienilor îl enerva, neîncrederea, băşcălia, veselia nătângă şi indolenţa românilor îi ridicau sângele în obraz şi privirea devenea asasină. Ultima cruciadă împotriva corupţiei, defilarea la televizor a arestaţilor încătuşaţi, curăţirea ţării de marii hoţi şi de lichelele complice diminuaseră, dar de furat tot se mai fura. Extremele politicii fuseseră eliminate cu mulţi ani în urmă, partidele îngăduite care se succedau la putere, ca şi preşedinţii aleşi mai întâi în cancelariile occidentale, se hrăneau din aceeaşi supă ideologică. România somnola politic, economic şi cultural. O ţară pacificată şi ocupată militar. O colonie. Alegerile parlamentare nu schimbaseră nimic în raporturile de forţă ale partidelor, guvernul continua să aibă majoritate parlamentară, acceptase continuarea coabitării ca pe un rău necesar, dar suportabil, şi înţelegea să facă propria politică".

În România se întoarce din Canada, vară de vară, tot după 1990, şi eroul cărţii, Angelo. Precum autorul. Locuia în Canada de 38 de ani, vindea asigurări, era divorţat, nu intrase în vizorul Serviciilor Secrete; era "mesager, înger al hazardului, profesionist al echivocurilor şi al ambiguităţilor, un bărbat care nu putea fi înţeles decât prin femeile care-l însoţiseră în viaţă". E prieten cu Petrulea, un fost anchetator ajuns după revoluţie notar de notorietate, de care îl leagă multe amintiri de alcov, dar şi cu multe personaje ajunse la putere.

Romanul e un portret al unui tip de expatriat, o radiografie a fenomenului emigraţiei, dar, mult mai mult decât atât, o radiografie a momentul politic actual de "mare năuceală". Apar figuri ale puterii la cel mai înalt nivel, Carol al III-lea (preşedintele), consilieri, figuri din structurile serviciilor de informaţii, agenţi agreaţi sau nu de diferite instituţii, comisari şi poliţişti, mulţime de femei, care de care mai avidă de orice. Toţi oameni care ascund ceva, care vor în permanenţă să obţină ceva, care imită, duşmănesc, manipulează şi se lasă manipulaţi, acceptă cu nonşalanţă dezastrul şi jaful.

"S-ar fi putut să fie de vină şi mascarada politică şi justiţiară în care ţara se complăcea de câţiva ani cu o rară voluptate balcanică. O tristeţe, un pesimism, un abandon, o neputinţă, o frică, o vinovăţie confuză părea să însoţească în acele zile caniculare viaţa tuturor. Lamentaţiilor de altădată despre nefericirile fără sfârşit din ţară, despre potlogăriile politicienilor şi ale afaceriştilor, despre lichelismul intelectualilor oficiali le luaseră locul o descumpănire patetică, o imensă stupoare că totul nu era decât o farsă sinistră a istoriei, că lumea românească, atât cât şi cum fusese cândva, s-a întors pur şi simplu cu susul în jos dar, bizar, continua totuşi să alunece într-un timp fără noimă sau controlat de forţe obscure; exemplu convingător de ce este în stare o ţară mică atunci când intră în discuţie misterele naturii umane şi derapajele ei în împrejurări considerate excepţionale sau legate pur şi simplu de un capriciu al climei".

Nu cred să existe în literatura noastră un portret colectiv mai exact şi mai terifiant totodată, al unei lumi care nu evoluează (nici nu-şi doreşte?).

Ioan Holban, care semnează o substanţială prefaţă, consideră că este un "roman politic şi, deopotrivă, roman al condiţiei umane, 'Aroma păcatului divin' este unul dintre puţinele texte româneşti cu adevărat importante din stricta noastră actualitate literară".

Constantin Stoiciu - "Aroma păcatului divin". Editura Junimea. Cuvânt însoţitor de Ioan Holban. 246 pag.