O carte pe zi: „Ca să aibă toţi unde plânge", de Mihail Tamba

Mihail Tamba este un nou venit în literatură. Absolvent al Seminarului de la Mânăstirea Neamţu, a continuat să studieze Teologia Ortodoxă pentru încă doi ani, la Facultatea "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, întrerupe cursurile în 2016, când se mută la Bucureşti, unde studiază Psihologia şi Istoria Artelor. Începe să colaboreze cu diverse reviste de modă, în care semnează, periodic, articole de specialitate. În acelaşi timp, lucrează ca stilist vestimentar. Debutul literar în iunie 2019, prin volumul de poezii pe care îl semnalăm astăzi, marchează sfârşitul a ceea el singur a numit "fuga de mine însumi".

Ca să-i înţelegem mai bine poezia, nu e rău să aflăm cum gândeşte şi apelăm la ce spune într-un interviu. "Nu m-am putut integra pe deplin nicăieri, niciunde, nicicând. Şi asta nu pentru că n-aş avea eu social skills, ci pentru că nu am înscrise în genomul meu datele apartenenţei la ceva. Nu ştiu ce e ăla grup. Gaşcă. Cerc. Comunitate. Ba mai mult, nu cred în ideea de comunitate - ea în sine mi se pare un construct artificial foarte mincinos, unde cu toţii închid ochii şi strâng din dinţi la particularităţile lor doar pentru a se şti la adăpost de angoasele cu care vine la pachet ceea ce numim noi viaţă. (...) În ce priveşte poezia, mi-e frică să mă gândesc c-aş putea scrie şi-un singur vers, vreodată, de dragul încadrării în tablou sau la cererea pieţei. Poezia este singura componentă a individualităţii mele nepătată şi neatinsă, este umoarea şi sudoarea viscerelor şi-a spiritului meu. Este, dacă vrei, la fel de sacră ca rugăciunea. (...) Poezia nu a ajuns ea la mine, ci eu la ea, şi are legătură şi cu teologia, şi cu moda, şi cu outsider-ismul meu: eu am crescut cu ideea de mărturisire a gândurilor, de <<spovedanie>>. Şi cum nici în Biserică, nici în modă, nu m-am putut identifica pe deplin şi până la capăt cu locul şi domeniul, poezia a devenit o metodă de depresurizare, ca în cazul aburului care ţâşneşte printr-o supapă. A fost şi este racordul meu la mine însumi, la conceptul grec de nous, definit de misticii isihaşti ca fiind partea cea mai curată a spiritului, antena cu care captăm semnalele divinităţii, ochiul minţii etc. (...) În poezie eu caut trei lucruri: muzică sau ison, mărturisire, fie că e făcută în faţa sinelui, a celorlalţi sau a vreunei divinităţi, şi adevăr - latura mistică profundă şi nenumită - fie că este el personal sau ontologic." "În sfârşit, nu urmăresc o poezie intelectualistă, ci una senzorială. Oricât de vulgar va fi rezultatul!".

Aşadar, nu e de mirare că Angela Marcovici scrie în "predoslovia" cărţii: "Tânărul Mihail Tamba se expune în faţa noastră ca un animal ţintuit pe loc după o lovitură mortală. Nu am niciun cuvânt la dispoziţie care să atenueze starea de perplexitate pe care mi-o dau versurile lui. Poate că trecerea timpului îşi va pune pecetea şi pe scrisul poetului nostru şi va relativiza marea lovitură mistică şi semantică a versurilor lui, dar asta nu ştiu precis dacă va fi mai bine sau va fi mai rău pentru limbaj."

Câteva spicuri din volum:
"pe străzi nu se suspină e interzis/ au făcut cimitire ca să aibă toţi/ unde plânge"
"mă rog cu spatele la icoane să plec/ lasă-mă vreau să-mi rup toată pielea şi dinţii/ să nu rămână nimic din casa ochilor tăi"
"mă bag sub pături apuc de ele cu dinţii şi trag cu ură/ ca de marginea unei dureri/ pe care vrei să o destrami fir cu fir"
"tu eşti unda mea de şoc/ nu mă pot gândi la tine decât cu disperare/ poezie e inutilă pentru că mă salvează// distruge-mă ţi-am zis şi din ochii tăi au curs lacrimi// ne-au incubat deznădejdea în creier de la naştere".

Mihail Tamba - "Ca să aibă toţi unde plânge". Editura Brumar, colecţia Poeţi români contemporani. 66 pag.