O carte pe zi: „Cabinetul albastru” de Simona Preda

Simona Preda, născută în 1978, cu un doctorat în istorie şi o prodigioasă activitate ştiinţifică, este autoarea mai multor monografii şi studii. Dintre cărţile sale, amintim „Patrie română, ţară de eroi!” şi „Regina-mamă Elena, mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea”.

Anul trecut, Doina Ruşti, coordonatoarea colecţiei Biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera, a îndemnat-o să transforme un text nedefinitivat într-un roman şi, potrivit propriilor declaraţii, Simona Preda s-a conformat, cu reticenţe, dar a reuşit acest prim roman excelent, apreciat drept „o bijuterie de carte”, care se citeşte rapid şi cu plăcere, un roman psihologic, narat la persoana întâi, care pune lumina înainte de toate pe feminitate.

Scriu editorii: „O femeie se îndrăgosteşte de trei ori şi de fiecare dată lucrurile se repetă. Povestea se derulează în Bucureştiul artistic, văzut cu ochii provincialei şi revizuit în cabinetul unei psihologe. Actualitate, viziune feminină, o poveste cu emoţie şi suspans.”

„Simona Preda creează romanul unei voci feminine pe care o auzi în minte spunându-şi povestea cu un soi de autenticitate ce aminteşte de amprenta literaturii interbelice româneşti.” – scrie prefaţatoarea Cristina Bogdan.

Un fragment pentru a vă face o imagine despre stilul tinerei autoare: „Amestec emulsia cu o pensulă subţire şi, din când în când, aud prin geam şuieratul vântului, de fiecare dată îl compar instinctiv cu o amintire, una decupată dintr-un vinil cu Albă-ca-Zăpada, în care responsabilul de efecte sonore plasase în fundalul momentului introspectiv, în care prinţesa s-a înţepat la deget, un vânt puternic, care se amplifica odată cu rănirea ei, care te copleşea, care te făcea parcă să crezi că vântul e responsabil şi de act, şi de promisiune, şi de înţepătură, şi de părul ei negru, în fine, pensula creează nişte balonaşe transparente în emulsia gălbuie, mă uit spre geam, e întuneric. Pe masa de lucru, cum îi spun eu, deşi e aceeaşi masă de lemn pe care mănânc, la care scriu, pe care plâng sau mă dau cu ojă, am un izvod de Eleusă din erminie, acel tip iconografic al Maicii Domnului în care stă lipită cu obrazul de copil, e o icoană-mângâiere, cel mai greu şi cel mai frumos de pictat, am lăsat-o la urmă, amânasem momentul în care trebuia să o încep tocmai pentru că nu voiam să o ratez, asta nu mi-aş fi iertat-o. Din locul în care pictez văd imobilul de alături, ne desparte o stradă subţire, traversată de o şină de tramvai ce se ondulează în depărtare ca un şarpe lucios şi uneori, prin ferestrele luminate, zăresc ca într-un film petice de mişcare, corpuri, fragmente de viaţă, e sentimentul că, oricât de singur ai fi, de fapt, nu eşti într-o singurătate totală, există şi ceilalţi care sunt agăţaţi şi ei într-un timp comun, pe care îl împarţi fără să-i pese cuiva, pictez primele umbre, proplasma oliv.”

Simona Preda – Cabinetul albastru. Editura Litera, colecţia Biblioteca de proză contemporană. 255 pag.