O carte pe zi: "Catolicismul şi revizionismul maghiar", de Petre Ţurlea

De mai bine de un deceniu, practic toate cărţile istoricului Petre Ţurlea, nu puţine, se aseamănă prin copertele lor dure (la propriu şi la figurat), cartonate şi negre. Indiferent la care editură au fost publicate. Multe dintre acestea au apărut la Editura Semne: „Români şi unguri în secolul XX” (3 volume), „Ion Antonescu între extremea dreaptă şi extrema stângă”, „Carol al II-lea şi camarila regală”, „Carol al II-lea şi Iuliu Maniu”, „Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu”, „Români şi evrei în secolul XX”. La fel şi cea mai recentă – cea pe care o semnalăm astăzi.

Istoricul Petre Ţurlea se ocupă de foarte mulţi ani de relaţiile dintre români şi unguri (subiectul l-a pasionat încă din vremea anilor 90, când era deputat de Covasna) şi a publicat o seamă de cărţi pe această temă, între care „Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească (studiu şi documente)”, „UDMR şi societatea românească”, „Transilvania de Nord-Est 1944- 1952” şi cele trei volume „Români şi unguri”, relaţiile din ultimul secol, în mai multe ediţii. În volumul al treilea al acelei istorii, autorul se ocupa de cele mai importante probleme din perioada 1945-2018: încercarea ungurilor de a-şi menţine stăpânirea asupra unei părţi a Transilvaniei şi după înfrângerea Ungariei şi Germaniei în al Doilea Război Mondial, încercare nereuşită; obţinerea unui statut privilegiat al ungurilor din România în raport cu cel al românilor, în schimbul susţinerii Partidului Comunist Român în lupta lui pentru acapararea puterii politice, încercare reuţită; constituirea Regiunii Autonome Maghiare, cu sprijinul lui Stalin; Evoluţia Regiunii Autonome Maghiare; relaţiile dintre români şi unguri după 1989. Petre Ţurlea afirma că rămân o serie de alte probleme care ar trebui tratate; aşa cum rămân de tratat şi relaţiile neconflictuale dintre români şi unguri în perioada respectivă, chiar dacă acestea au fost puţine în raport cu cele prezentate.

Una dintre probleme netratate până acum, dar asupra căreia se opreşte în volumul de faţă este poziţia Vaticanului în relaţiile româno-ungare.

Cităm o lungă explicaţie din „Motivarea” cu care istoricul îşi începe cartea:

„Contribuţia Catolicismului la politica revizionistă a Ungariei faţă de România a marcat major Istoria Românilor între 1918-1945. De aceea, asupra acestei contribuţii se impune o privire cât mai cuprinzătoare, îmbogăţită pe măsura noilor descoperiri arhivistice. Noile cercetări nu vin pe un teren gol, deseori tema respectivă fiind abordată în istoriografie. Pentru perioada interbelică, cele mai importante, şi deplin ştiinţifice, sunt volumele lui Onisifor Ghibu. După 1989, dintre cei care s-au aplecat asupra subiectului, cel mai larg si documentat o face Valeriu Anania (Mitropolitul Bartolomeu). La rândul meu, am prezentat problema respectivă în special în Români şi unguri (vol. 1, 1918-1940 şi 2, 1940-1945), apărute în 2018. Aşadar, tema nu este necunoscută. însă, există încă mai multe mii de documente de arhivă inedite, în arhivele româneşti - AMAE, ANIC, ACNSAS - care aşteaptă valorificarea ştiinţifică. Acesta este rolul cărţii de faţă. Va pomi de la ceea ce s-a prezentat până acum, aducând la lumină şi foarte bogata informaţie arhivistică nouă. Cartea rămâne, totuşi, de dezvoltat, în urma cercetării Arhivei Vaticanului şi a arhivelor serviciilor secrete de la Budapesta, pe măsura deschiderii acestora. De aşteptat şi îngăduirea cercetării, pe această problemă, a arhivelor Bisericii Romano - Catolice Maghiare din România. De aceea, ca orice lucrare de istorie, nici aceasta nu aduce o prezentare definitivă, ci una de etapă. (...)

Formarea României Mari a declanşat acţiunea revizionistă a Ungariei, care va continua şi în secolul XXI. Chiar din acel moment, această acţiune va fi susţinută de Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania şi de Vatican. Primul document în acest sens datează cu câteva zile înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. La 14 noiembrie 1918, reprezentantul cel mai important al catolicismului maghiar transilvănean, Episcopul de Alba-Iulia, Májláth Károl Gusztáv, declara în Adunarea Statusului Romano-Catolic: <<Viaţa naţională maghiară merge înainte, în formă nouă. Noi, cărora binele Patriei ne este mai scump decât orice altceva, nici în aceste momente de schimbare nu putem pierde de dinaintea ochilor esenţialul: viaţa naţională fericită, puternică. Despre conlucrarea preoţilor şi credincioşilor Diecezei mele, am asigurat deja Consiliul de Miniştri (Guvernul de la Budapesta).>> De asemenea, anunţa că sprijină, <<ca un singur om>>, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, cel care se opunea, inclusiv cu metode violente, Unirii provinciei cu România.

In şedinţa Senatului României din 12 februarie 1932, senatorul Laurenţiu Oanea, redând declaraţiile lui Májláth, concluziona: Catolicismul maghiar considera, în 1918, că <<cea mai sfântă chemare era să asigure mai departe hegemonia absolută a ungurilor asupra Transilvaniei româneşti>>. Era chiar mai mult, spunea senatorul: se considera <<factor de diriguire a politicii mondiale. [...] Episcopul Májláth s-a crezut îndreptăţit a interveni direct la Papa de la Roma, printr-o telegramă în care capului Bisericii Catolice universale, nici mai mult nici mai puţin îi cerea să apere din toate puterile năzuinţele Ungariei — năzuinţe îndreptate întru apărarea unităţii ei milenare şi a integrităţii ei teritoriale.>> („Monitorul Oficial”, partea a III- a, Dezbaterile Parlamentului, nr. 50 din 25 februarie 1932.)

Vaticanul a susţinut, întreaga perioadă interbelică, revizionismul maghiar prin favorizarea Bisericii Romano-Catolice maghiare din România faţă de Statul Român, în condiţiile în care, această biserică se încadra deschis în revizionismul Budapestei; a frânat acţiunea naţională a Bisericii Greco - Catolice Româneşti, obligând-o să se plaseze, de multe ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar; a favorizat propaganda revizionistă a Ungariei. în principal, acţiunea Vaticanului în raport cu revizionismul maghiar a avut drept motivaţie vechea linie a prozelitismului catolic în lumea ortodoxă. Dorinţa de păstrare a acestei linii ducea, în mod normal, la plasarea Papalităţii alături de Ungaria, ţară în care o bună parte a populaţiei era catolică, ţară care dorea şubrezirea României pentru că aceasta cuprindea şi Transilvania. Se repeta, astfel succesul revizionismului maghiar însemnând şi o consolidare a Bisericii Romano - Catolice - situaţia de la sfârşitul secolului al XVII-lea când Roma doritoare de extindere a influenţei ei în dauna Ortodoxismului, susţinuse acţiunea împotriva românilor a unui stat - Imperiul Habsburgic; după 1918, pentru aceeaşi raţiune, a susţinut alt stat - Ungaria.”

Volumul cuprinde mai mult de o sută de pagini de anexe cu fotografii şi documente de arhivă.

Petre Ţurlea - "Catolicismul şi revizionismul maghiar". Editura Semne.496 pag.