O carte pe zi: „Cei iubiţi nu mor niciodată”, de Rosa Montero

Născută în 1951, Rosa Montero Gayo este o scriitoare şi jurnalistă spaniolă. A publicat un număr impresionant de volume, traduse în multe limbi, inclusiv la noi. Cartea de faţă a apărut în original în 2013 şi este, aparent, o biografie celebrei Marie Curie, om de ştiinţă francez, de origine poloneză, femeie genială care a descoperit radiul şi apoi a obţinut de două ori Premiul Nobel.

Scriu editorii: „Ideea de a scrie o prefaţă pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viaţa omului de ştiinţă polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soţul ei moare într-un accident, autoarea construieşte o relatare biografică a vieţii cuplului, pe care o îmbină cu amintiri şi experienţe personale, din viaţa trăită alături de propriul soţ, relatate la trei ani după moartea acestuia, şi se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal”.

Prin urmare, totul porneşte de la şi se învârte în jurul morţii cuiva drag, cuiva foarte apropiat. Ceea ce declanşează o seamă de gânduri despre moarte şi despre cum să porţi doliul:

„Viaţa este atât de tenace, atât de frumoasă, atât de puternică. Încât chiar din primele momente de suferinţă îţi permite să te bucuri de clipe vesele: delectarea unei după-amiezi frumoase, o muzică, un râs, complicitatea unui prieten. Viaţa îşi deschide calea cu aceeaşi încăpăţânare cu care o plantă minusculă este în stare să crape betonul pentru a-şi scoate capul. Dar, în acelaşi timp, şi durerea îşi urmează cursul. Iar asta e ceea ce societatea noastră nu stăpâneşte bine: imediat ascundem sau interzicem categoric suferinţa”.

„Creativitatea este o încercare alchimică de a transforma suferinţa în frumuseţe. Arta, în general, şi literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului şi a Durerii. Romanele nu le înving (sunt invincibile), dar consolează în spaimă. În primul rând pentru că ne unesc cu restul oamenilor”.

„Da, trebuie să facem ceva cu moartea. Trebuie să facem ceva cu morţii. Trebuie să le punem flori. Şi să le vorbim. Şi să le spunem că-i iubim şi i-am iubit mereu. Mai bine să le spunem pe viu; dar, dacă nu, le putem spune şi după. Putem să strigăm asta lumii întregi. Putem să o scriem într-o carte ca aceasta”.

„Pentru a trăi, trebuie să ne povestim; suntem un rod al imaginaţiei noastre. În realitate, memoria naostră este o invenţie, o poveste pe care o rescriem în fiecare zi; ceea ce înseamnă că şi identitatea noastră este ficţională, deoarece se bazează pe memorie. Iar fără acea imaginaţie care ne completează şi ne reconstruieşte trecutul şi care îi conferă haosului vieţii o aparenţă de sens, existenţa ar fi înnebunitoare şi insuportabilă, numai zgomot şi furie. De aceea, când moare cineva, trebuie scris finalul. Sfârşitul vieţii persoanei care moare, dar şi sfârşitul vieţii noastre comune. Să ne povestim ce am fost unul pentru celălalt, să ne spunem toate cuvintele frumoase necesare, să construim poduri deasupra fisurilor, să curăţăm peisajul de bălării. Şi trebuie să cioplim acea relatare perfectă în piatra de mormânt a memoriei noastre”.

Rosa Montero – Cei iubiţi nu mor niciodată. Editura RAO. 216 pag.