O carte pe zi: "Detonarea", de Dan Stanca

Cu vreo zece, doisprezece ani în urmă, criticul literar Alex Ştefănescu îi făcea un portret minunat: "Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără ţară, fiindcă ţara (aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat şi a devenit de nerecunoscut. Deşi îşi câştigă existenţa ca ziarist (la România liberă), trece prin lume absent, insensibil la realitatea imediată. Cu părul cărunt şi rebel, cu faţa îngustă, cu ochii de un negru scânteietor, pare propovăduitorul unei religii exotice, rătăcit în babilonia de jeep-uri şi căruţe, fast-food-uri şi blocuri muncitoreşti din Bucureşti. Acest personaj, care se îmbracă modest şi nu-şi dă importanţă în niciun fel, care vorbeşte puţin şi fără tragere de inimă chiar şi cu apropiaţii săi, care nu-şi face apariţia la recepţii decât rareori şi atunci numai pentru a-şi îndeplini o obligaţie profesională, se numără printre cei mai valoroşi prozatori afirmaţi după 1989. Cei mai valoroşi prozatori apăruţi după 1989 sunt, ca să nu rămânem evazivi, Mircea Cărtărescu şi Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzaţie cu romanul «Orbitor». Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut şi el să facă senzaţie - dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atenţie - cu numeroasele sale romane publicate în avalanşă".

Romanul apărut în acest an se deosebeşte, în mare măsură, până la un punct, de precedentele, pentru că e mult mai ancorat în realitatea românească aşa cum o ştim. Şi, cu deosebire, construcţia şi stilul diferă de precedentele romane, stufoase şi cu enorme digresiuni eseistice. E povestea a patru generaţii ale unei familii - începe în 1918 şi sfârşeşte în zilele noastre - şi a unui timp în care ţara s-a transformat radical. Străbunicul, bunicul, tatăl şi fiica construiesc pe rând nu doar destinul tragic al unei familii, ci şi o parte din destinul tragic al ţării. "Am încercat - spune autorul - să evit tentaţia unei fresce minuţioase şi chiar plictisitoare şi să pun în prim-plan esenţele, subscriind la ceea ce spunea Cioran, că vom ajunge într-o vreme când nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni. Romanul acesta este aşadar o contopire a rugăciunii cu telegrama...".

CITESTE continuarea pe pag 2