O carte pe zi: „Dimineţile lui Leopold în teritoriu” de Constantin Stoiciu

Constantin Stoiciu, născut în 1939, unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei 60 (autor care a lucrat ca producător de film şi ca jurnalist în presa cotidiană şi săptămânală, a publicat numeroase romane, a emigrat în 1982 în Canada, de unde a revenit după 1990, pendulând apoi între Canada şi România şi continuând să publice romane), este în egală măsură unul dintre puţinii prozatori care îşi modifică foarte puţin stilul şi tematica.

Cărţile lui, în orice caz cele mai recente, par să fie o obsesie. O trântă cu realitatea românească a momentului. În 2017, când a publicat „Aroma păcatului divin”, poate cel mai bun roman politic apărut la noi, îşi alesese drept motto o frază din Pier Paolo Passolini – „Nu există nimic care să nu fie politic”. Celelalte romane au continuat în acelaşi fel, pe alocuri cu aceleaşi personaje, încât autorul se simte obligat să facă trimiteri în subsolul paginii pentru a le reaminti cititorilor despre ce sau cine e vorba, fapt, după umila noastră părere, nenecesar, cartea trebuie să se ţină prin ea însăşi.

Şi „Leopold în insulă” şi romanul de faţă, „Dimineţile lui Leopold în teritoriu”, ambele apărute la Editura Tritonic sunt romane politice în care, ca şi în precedentele, Constantin Stoiciu se războieşte cu realitatea românească, cea mai recentă. Cu năduf, cu gust de revanşă, parcă şi cu o uşoară ranchiună, veştejind oameni politici, oameni de afaceri şi înalţi funcţionari, oameni de cultură, uneori numindu-i, de cele mai multe ori descriindu-i atât de realist că sunt lesne de recunoscut, alteori umilindu-i prin caracteristici nedemne, războindu-se cu „obiceiurile” noii societăţi româneşti – nimic de condamnat în asta, dar când, în mai multe cărţi la rând, temele sunt aceleaşi, aproape şi subiectele, parcă e prea mult.

„Teritorul” în care îşi petrece dimineţile eroul Leopold este România („România nu mai este decât un teritoriu”), în care puterile Occidentului şi multinaţionalele au înlocuit comunismul. Practic, ţara e o colonie în care foşti comunişti convertiţi şi foşti securişti care au trecut în noile structuri de securitate împart puterea, în orice domeniu, se schimbă între ei şi se supun ordinelor sosite dinafară.

Fireşte, o colcăială de ranchiuni, mâncătorii, subminări reciproce. Din „patologia naţională” nu lipseşte nimic, atacurile practic directe sunt la tot pasul, oameni în funcţie sau oameni care au fost până mai ieri în funcţii dintre cele mai înalte. Este „sentimentul irealităţii lumii româneşti, suspendată într-un timp care o luase razna”. De pildă, „cazul damei însărcinată să trimită în puşcărie sute, mii de persoane care jenau politic, economic sau nu mai prezentau încredere; teritoriul trebuia curăţat de elemente perturbatoare pentru afacerile cuceritorilor. Admiraţia şi protecţia Occidentului o făcuseră infailibilă, destituirea ei laborioasă fusese urmată de proteste, ameninţări, sancţiuni, televiziunile frizaseră apoplexia; recunoscător, Occidentul o numise procuror-şef al Europei”. Nu cred că toată lumea gândeşte aidoma despre omul politic amintit şi evenimentele din jurul său. Elementele de strictă actualitate sunt 10 august 2018 şi începutul pandemiei. „Ocazia s-a dovedit excelentă pentru a reaminti cu vehemenţă pericolele care pândeau societatea românească în contextul naţionalismului, extremismului de stânga şi de dreapta, anarhismului, populismului, xenofobiei, sexo-marxismului, progresismului etc, care făceau ravagii pe continent”. Sunt infieraţi „intelectualii care se hrăneau din cadavrul comunismului”, „poporanii căzuţi în transă în faţa televizoarelor”, „criză de epilepsie politică, socială, culturală”.

Într-o asemenea atmosferă, cetăţeanul X „şi-ar fi făcut datoria de a vota, dar cum nu avea cu cine, preşedinţi, partide, politicieni, tot o apă şi un pământ, ar fi votat alb. Chichiţa era că alb nu figura în Legea electorală, aşa că nu vota”.

Eroii sau unii dintre ei pendulează, ca şi autorul, între România şi Montreal. Lumea diplomaţilor colcăie de farsori.

Până şi editorii recomandă cartea, pe coperta a patra, cu un citat în acest sens: „În vara anului 202*, aerul Bucureştiului, al marilor şi micilor oraşe, chiar şi al aşezărilor de pe coasta munţilor, al teritoriului într-un cuvânt, era îmbâcsit. În iarnă şi în primăvară fusese la fel. Se stricase de ani buni, poate un deceniu sau două, dar nu era atât de năclăit ca în acea vară. Scurte perioade de relativă ameliorare apăreau la câteva zile ca un fel de capcană. O cupolă invizibilă atârna apăsătoare deasupra capitalei, a teritoriului, şi nu era nimic de făcut; se simţise mai puţin în lunile epidemiei de Coronavirus, dar nimeni nu-şi dorea să retrăiască ce trăise.

La sfârşitul lui august, cu o zi înainte ca Leopold să ajungă la Bucureşti, un fapt divers s-a petrecut pe terasa cafenelei Mon ami şi a căzut ca o binefacere. Era prevăzută în toamnă o nouă criză de epilepsie politică, socială, culturală, dar un mic şi ameţitor gust de ce îl aşteaptă nu strica neamului căzut în transă în faţa televizoarelor. Nu i s-a dat proporţiile unei drame naţionale, ar fi fost mai greu de digerat dar, după pauza relativă impusă de epidemie, ocazia s-a dovedit excelentă pentru a reaminti cu vehemenţă pericolele care pândeau societatea românească”.

O cronică fidelă. Dar parcă mai e nevoie de ceva după o cronică fidelă şi încă o cronică fidelă…

Constantin Stoiciu – Dimineţile lui Leopold în teritoriu. Editura Tritonic, colecţia LIT. 338 pag.