O carte pe zi: "Dinu Săraru - Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate", de Vartan Arachelian

Amintiri, evocări, interviuri, scrisori, opinii, fragmente de memorii, fireşte multe imagini - de toate găseşti în acest volum masiv. Cronica unei existenţe publice cu zeci de personaje a unui om care a fost nu numai scriitor (şi este), ci şi director de teatru, eseist, director de reviste, protagonist în foarte multe evenimente care au marcat mai bine de jumătate de veac. Incitat de Vartan Arachelian, Dinu Săraru vorbeşte cu umor despre oameni şi întâmplări practic necunoscute publicului larg. O încântare. Nu evită, cum a făcut-o permanent în ultimele decenii, să vorbească despre sine, inclusiv despre erorile sale. Şi fireşte, despre Slătioara sa iubită şi despre opera sa. Iată cum descrie apariţia romanului care l-a făcut celebru:

"Eram redactor-şef (la Televiziune) şi m-am tot învârtit în birou la Televiziune, şi am început să scriu capitolul «Ploaia» din romanul «Nişte ţărani». Am scris, dar am mai scris şi noaptea acasă. Mă sculam la trei dimineaţa ca să am timp şi linişte, fiindcă trebuia apoi să plec la serviciu. Aveam un apartament care da cu ferestrele spre mare - în Piaţa Iancului -, şi de la ferestrele mele până la Constanţa nu se mai opunea nimic, fiindcă nu se construise încă în Bucureşti, vedeam până în Rusia! Am scris alea opt pagini. M-am dus la Păunescu luni seara şi i-am spus: «Mă băiete, ia citeşte!» Şi a zis: «Extraordinar! Gata, le publicăm!"» A strigat la cineva, nu ştiu cine era secretar de redacţie atunci şi a zis: «Gata, bagă foileton, roman de Dinu Săraru! Cum îi zicem?» «Îi zice... - eu am zis - Valea cu pietrele!» «De ce Valea cu pietrele?» «Domnule, e o vale cu pietre, am mai descris-o eu odată, unde urlă lupii...» «Nu, domnule, nu e bine Valea cu pietre!»... «Dar de ce nu e bine?» «Nu e bine! Hai să-i zicem Nişte ţărani».

V.A.: Era şocant acest peiorativ.
D.S.: Absolut! Acest peiorativ, da! «Îi zicem, domnule, Nişte ţărani? Eşti de acord?» «De acord». «Dă-i, domnule, drumul!» Şi joi a apărut Flacăra, cu ştraiful, cu un subsol întreg în care apărea romanul, capitolul I, «Ploaia», şi jos cu «Va urma». M-am dus, am luat Flacăra fericit, dar pentru acest «va urma» eu nu mai aveam niciun rând scris şi Păunescu mi-a spus: «Dragă, uite care-i chestiunea! Ai scris?» «N-am scris! Întâi vroiam să văd că apare». «Domnule, acum te duci acasă şi dacă nu-mi aduci luni 16 pagini...» «Păi, domnule, nu...» «Nu mă interesează! Eu scriu luni că n-ai mai putut să continui romanul şi am terminat...»
V.A.: Şi te fac de ruşine!
D.S.: «Domnule!» «Domnule, nu discut». Cum era el apucat, aşa... «Nu discut! Şi dacă nu, voi scrie: «Dinu Săraru ne-a minţit, nu are romanul...»
Domnule, ştiind că nebunul e nebun, am scris, domnule, 16 pagini şi am venit cu ele şi pe urmă el mă punea: «Îmi dai 16 pagini până joi!», şi tot aşa. Vreau să vă spun că până când n-a venit de la Comitetul Central indicaţia ca Flacăra să-şi schimbe preocupările şi să nu mai fie săptămânal social-cultural şi literar, ci numai social-politic, nu m-am oprit din scris - săptămânal, 16 pagini...
V.A.: Romanul?
D.S.: Romanul... pentru că aici s-a bătut, spre roman. Era un tovarăş la sectorul de partid - Ignat -, care citise foiletonul, cred că citise până s-a plictisit despre Securitatea pe care o denunţam eu acolo, în Nişte ţărani. Ei, şi până în ziua când s-a oprit serialul, când n-a mai apărut nici Flacăra social-culturală, ci numai social-politică, scrisesem destul încât să nu am cale de întors! Şi m-am trezit cu romanul mai mult de un sfert tipărit, dar şi restul nescris...
Am avut şi eu o eliberare extraordinară, că nu mai trebuia să scriu în fiecare săptămână, dar şi obsedat de ideea că, domnule, mă fac de râs, că nu l-am terminat... şi am plecat la Slătioara. Am venit la Slătioara şi m-a apucat aşa, o ruşine şi o frică, şi o patimă... Şi pe măsură ce scriam, mă răzbunam şi pe toate acele pagini de literatură cu ţărani fericiţi că a venit colectivizarea, care mă aduseseră la exasperare. Un prieten luase şi Premiul de Stat pentru romanul intitulat Pâinea albă...
V.A.: Dumitru Mircea, parcă?
D.S.: Da! Şi totul era aşa... şi Titus Popovici, şi toţi ăştia, scriau piese de teatru, pagini...
V.A.: Galan, cu Bărăganul...
D.S.: Domnule, era o nebunie! Şi eu ştiam ce dezastru, ce nenorocire, că veneam acasă mereu, la Slătioara...
V.A.: Da, dar atunci a fost şi o răsucire în felul dumneavoastră de a fi, de la geniul oral pe care l-aţi avut dintotdeauna, la truda de a trebui să vă aşezaţi pe scaun şi să vă apucaţi de scris. Şi îmi amintesc de un profesor pe care l-am avut la "Literatura veche" - Alexandru Piru, Dumnezeu să-l ierte!, care ne spunea: "Domnule, ca să fii romancier trebuie să ai fesele tari". Cred că a fost ceva incredibil de chinuitor pentru dumneavoastră să vă refugiaţi în singurătatea romancierului şi să scrieţi.
D.S.: Ei, în orice caz, să scrii douăsprezece romane la rând, pentru mine a fost ceva crâncen!
V.A.: Cere o energie uriaşă scrisul!
D.S.: La un moment dat, cineva m-a învăţat să mă obişnuiesc să dictez, să-mi pun un fel de patefon în mijlocul camerei şi eu să mă plimb. Dar nu mă puteam concentra aşa de bine ca la maşina de scris…"
"Cartea aceasta e de un tip deosebit, e o lungă suită de convorbiri cu afirmaţii deseori tulburătoare despre natura complexă, contradictorie, versatilă a relaţiilor interpersonale, realitate umană care s-a impus de-a lungul a peste jumătate de secol (...) Ce vreau şi cred că pot să apăr aici şi acum sunt oamenii cărora le suntem datori că ne-au fost şi încă ne sunt contemporani, oameni graţie cărora trecerea noastră nu a fost întotdeauna silnică sau plictisitoare... Dinu Săraru e un astfel de creator, dotat nu numai cu un excepţional har literar, care ne surprinde cu fiecare carte semnată, sau un excelent manager de teatru, ci şi o personalitate incitantă, incomodă multora, chiar sieşi, sau familiei, dar, mai ales, mediocrităţilor." - Vartan Arachelian

Volumul mai cuprinde, pe lângul interviul-confesiune, un interviu cu doamna Viviana Săraru, mai multe texte despre Dinu Săraru şi Teatrul Mic, grupajul despre "Scrisoarea pierdută" pe scena Teatrului Mic apărut în revista "Teatrul" în 1988, Mari actori ai Teatrului Mic despre Teatrul Mic şi directorul său (opinii scrise la solicitarea lui Dinu Săraru, pentru o viitoare carte consacrată Teatrului Mic), amintiri ale unor mari oameni de cultură despre Dinu Săraru (acad. Răzvan Theodorescu, acad. Ioan-Aurel Pop) şi un substanţial capitol Addenda cu documente diverse, articole, scrisori, păreri despre scriitor şi imagini.

Dinu Săraru - "Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian". Editura RAO. 715 pag.