O carte pe zi: „Drumu-i lung, căldura mare”, de Radu Aldulescu

„Radu Aldulescu este, nu am nicio îndoială, un scriitor canonic al literaturii noastre din ultimii treizeci de ani. Scrie cu o naturaleţe debordantă, cuceritoare, având o capacitate inepuizabilă de fabulaţie, o uşurinţă în a crea intrigi, profunzime epică şi legături subtile între personaje, păstrând densitatea tensiunii dramatice pentru fiecare scenă.“ Andrei Simuţ

Aş vrea să încep aceste rânduri de semnalare a unui nou roman scris de Radu Aldulescu cu câteva gânduri pe care am vrut să le spun demult, pentru că îi explică modul de a scrie şi cum înţelege el literatura. Născut în 1954, a vrut de mic să devină boxeur profesionist, la doisprezece ani şi jumătate s-a apucat de antrenamente, dar, cum spunea mai târziu el însuşi, n-a avut talent. Dar a apucat să cunaoscă o lume. În liceu a început să scrie; cam atunci a început să muncească din greu, „ca-n ocnă”, la fabrica Policolor, la 23 August, Şantierul Centrului Civic şi alte şantiere sau Rotativa Tipografiei Universul. A întâlnit mereu alte lumi de care s-a simţit aproape, a celor învinşi, ostracizaţi, lumea periferiei pe care, când a început să scrie romane, s-a străduit s-o capteze. Şi declara: „Viaţa are o esenţă tragică la urma urmei, peste care încercăm să sărim fiecare cum ne pricepem. Deci nu numai viaţa mea nu a fost ocolită de belele sau încercări sau tragedii, ci viaţa oricui! La o anumită vârstă, când ne uităm înapoi, ne dăm seama că am trecut prin nişte încercări, nişte cumpene… Ei, de aici încolo să mai şi scrii, e deja o cumpănă în plus”.

În mare măsură, nu e altfel nici în cel mai recent roman despre care Radu Aldulescu declară: „Punctul de plecare, sau centrul de greutate al acestei cărţi este o poveste de dragoste care urmăreşte, mai ales, parcursurile vieţilor celor doi protagonişti, până să se întâlnească. Aşadar, drumurile destinelor care îi duc, fără să ştie, unul spre altul, lungi, sinuoase, frizând în permanenţă esenţa tragică a exisenţei. Sper că cei care se vor încumeta să se înhame la lectura acestui roman să simtă o câtime din ce am simţit eu scriindu-l. Literatura, poate mai mult decât altă dată în aceste vremuri smintitoare, este greu de citit, fiindcă omul nu-i poate întrevedea rostul. Suntm ţara în care se citeşte cel mai puţin din Europa, iar asta se pare că merge mână în mână cu nivelul de trai, şi el, printre cele mai scăzute din Europa. (…) E o poveste de dragoste care descrie parcursul a două personaje, a celor doi parteneri. Aceste parcursuri se împletesc, până în momentul în care s-au întâlnit, şi iau cu ele aluviunile vremurilor şi epocilor. În primele pagini apare nebunia Epocii de aur, iar în ultimele pagini apare nebunia pandemiei”.

Iată şi o un exemplu de stil, un fragment care explică şi titlul:

În după-amiaza aceea de iulie, după ce m⁠-⁠am despărţit de Anica, am intrat în parc grăbind pasul, lăsând în urmă bărbaţi și femei care căutau o brumă de răcoare în umbra frunzișurilor. Le evitam privirile, în timp ce simţeam cum mă oglindesc pieziș în acele priviri: o femeie plinuţă, asudând în hainele prea groase pentru atmosfera caniculară, fustă lungă și tricou cu mânecă lungă, o creatură ciudată, un soi de călugăriţă încercând parcă să se strecoare neobservată, ignorând lumea...

În după-amiaza aceea însă, am simţit că se rupe ceva în mine, izbită de una dintre acele figuri, între ochi parcă, într⁠-⁠un loc din care dădea să se ivească un al treilea ochi fixându⁠-⁠și privirea asupra cuiva foarte apropiat sufletului meu, până într⁠-⁠atât încât era parte din el. Și totuși omul acela nu dădea niciun semn că m⁠-⁠ar recunoaște, oricât m⁠-⁠aș fi încordat și m⁠-⁠aș fi străduit să-l aud spunând bună, Florenţa, ce mai faci? Ce dor mi⁠-⁠a fost de tine, formula banală de care aveam mare nevoie, dar fierbea doar în creierul meu încins de emoţie și caniculă, stors de marșul forţat. Drumul lung și căldura mare care nu mă lăsau să dau vreo replică, să răspund unei abordări pe care mi⁠-⁠o închipuiam și, oricum, eu nu răspundeam avansurilor unor bărbaţi dornici mai degrabă să se amuze pe seama mea, decât dornici de altceva, sau poate că așa mă încăpăţânam eu să văd, ca o femeie care de mult își luase gândul de la astfel de treburi. De astă dată însă, m⁠-⁠am văzut pusă în situaţia să-l acostez eu pe acel bărbat pe care⁠-⁠l așteptam răbdătoare de o bună bucată de vreme, și uite că răbdarea mi⁠-⁠a fost răsplătită.”

Radu Aldulescu – Drumu-i lung, căldura mare. Prefaţă de Andrei Simuţ. Editura Litera, colecţia Biblioteca de proză contemporană. 479 pag.