O carte pe zi: „Hipodrom” de Nora Iuga

Începem această semnalare/prezentare cu o mărturisire al Norei Iuga, făcut într-un interviu: „În primul rând să ştiţi că nu este vorba de un roman. Şi nici începutul nu e neapărat proză. Mi-am propus de foarte multă vreme să scriu o carte pe care să o dedic oraşului care m-a format mult mai mult decât cel în care m-am născut. Eu sunt născută în Bucureşti, deci sunt bucureşteancă get-beget, încă de la bunici, dar trebuie să vă spun că oraşul în care mi-am trăit cele mai importante etape din viaţa mea este Sibiul. Şi nu Sibiul, ci Hermannstadtul este oraşul meu iubit.”

„E prima mea carte lucrată. Din cauza asta mi-e teamă că s-ar putea să nu fie primită cu acelaşi entuziasm cu care au fost primite celelalte cărţi. Trebuie să vă spun că nu numai în poezie eu scriu la dictat. Eu nu pot să scriu decât sub imperiul inspiraţiei şi nu ştiu niciodată dinainte ce vreau să scriu. Vă rog să mă credeţi, e un adevărat miracol. Şi sunt fericită că sunt construită în felul acesta. Dar eu nu pot să-mi construiesc cărţile. Eu nu prea ştiu să scriu o carte construită. Ştiam doar atâta, că mi-am propus să scriu o carte despre Sibiu. Dar după ce am început să o scriu şi am dus-o până la capăt şi acum o recitesc să îi fac o corectură, îmi dau seama că sunt foarte multe lucruri unde trebuie să lucrez.”

„Romanul este alcătuit din trei părţi. Prima parte este <<Startul>>, când cai sunt înşiraţi acolo în coloană, se aude împuşcătura şi caii o pornesc în cursa aceea teribilă. <<Startul>> este când aveam 10 ani şi am învăţat la mânăstirea de maici catolice, la <<ursuline>>. Ei, după trei ani de <<ursuline>>, sau patru, am venit înapoi în Bucureşti, că trebuia să intru şi eu la o şcoală ca lumea, că ăla era un gimnaziu, de fapt. A doua parte este <<Cursa>> propriu-zisă, când eu, la 20 de ani, am fost repartizată în învăţământ şi am terminat facultatea. Această parte e cu problemele vârstei, cu bărbaţi, cu iubiri... Cred că este cea mai incitantă şi atrăgătoare, fiindcă e mai multă acţiune.” „Ultima parte, intitulată <<Potoul>>, <<când caii ajung la start, se termină cursa>>, întruchipează la vârsta senectuţii. Şi acolo, eroina romanului sunt eu cea de-acum. Dar exagerez foarte mult. Adică prezint o babă de 90 de ani, care nu mai stă bine cu mintea... uită, încurcă, confundă... Şi e foarte ciudată partea asta.”

Chiar şi din această succintă prezentare a autoarei reiese că este vorba de un roman cu foarte puternice accente autobiografice. Iar părţile diferă mult între ele, ultima fiind aproape o ceartă a autoarei cu lumea.

Scriu editorii: „Copilăria, tinereţea şi senectutea sunt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieţi ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, oraşul nespuselor bucurii, dar şi al marilor tristeţi. Aici începe povestea fetiţei Nora, în interbelic, cu prieteni şi jocuri, cu lecţii la şcoala Ursulinelor şi saşi care îşi păstrează tradiţiile cu stricteţe şi, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoţit gândurile toată viaţa. Tot aici revine mai târziu ca tânără profesoară la o şcoală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist şi devine febleţea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii. La vârsta senectuţii, deşi locuieşte la Bucureşti, gândul i-a rămas la acelaşi oraş al copilăriei. Hipodrom, un roman cu puternice accente autobiografice, aduce în faţa cititorilor o viaţă încercată, dar presărată cu momente luminoase, precum şi slăbiciunea autoarei pentru Sibiu şi locuitorii lui, pe care i-a purtat în suflet mereu.”

La nouă ani, în drum spre şcoală, fetiţa Nora vede într-o vitrină un cal alb pe care şi-l doreşte. E împăiat, nu-l poate primi, dar o va însoţi în gândurile ei toată viaţa, uneori ca „un bărbat deghizat în cal alb cu harnaşament funebru, venind în galop pe urmele mele.” Calul alb Jovis e asemenea unui vehicul între lumi şi trup şi simbol al cărţii, alături de Akhenaton, primul faraon monoteist, care a văzut în soare unicul Dumnezeu.

Partea ultimă nu mai urmăreşte fluxul memoriei, ci fluxul gândurilor: un amestec de amintiri, cu notaţii despre actualitatea literară şi chiar politică, cu scrisori, relatări despre lumea literară şi „ciocnirea dintre notorietate şi valoare”, o imagine subiectivă a lumii în care trăieşte autoarea, socotită de unii dintre apropiaţi orgolioasă şi cabotină.

„Ştiu că de multe ori scandalizez că nu gândesc ca toţi oamenii, dar de un lucru sunt sigură. Nu poţi să devii celebru dacă gândeşti ca toţi oamenii.”

„Ca să mă vindec, trebuie să vorbesc cu cineva. Cu cine să vorbesc, dacă nu mă întreabă nimeni? Când scriu scrisori, vorbesc cu cineva, atunci sunt mereu persoana întâi. Când vorbesc cu mine, nu pot fi decât persoana a doua. Aşa s-a şi născut Nora A. şi Nora B.”

Notaţiile sfârşesc chiar în vreme de pandemie de coronavirus, sunt aşternute pe hârtie aproape gâfâit, mânate parcă de teamă de a nu mai apuca să iasă la lumină:

„Vă las moştenire amintirile”; „cine apucă 90 de ani într-o lume de şacali se poate socoti un învingător.”

Nora Iuga va împlini în ianuarie 90 de ani.

O carte surprinzătoare şi emoţionantă.

Hipodromul, în sfârşit, amintit şi el într-un cuvânt, chiar a existat şi există. Pe locul bătăliei de la Şelimbăr, din 1599, secole mai târziu a fost construit un enorm hipodrom pentru garnizoana militară austro-ungară, a doua ca mărime din Imperiu, după Viena. Zona exclusivă a armatei era cuprinsă între „Jungerwald Strasse”, actuala Calea Dumbrăvii şi „Rotenturm Strasse”, actualul bulevard Vasile Milea, care încadra o zonă de cazărmi, depozite, magazii militare şi un imens teren de instrucţie. După unirea Transilvaniei cu România, destinaţia militară a locului şi-a schimbat doar locatarii. Acesta a schimbat armata autro-ungară cu cea română. Zona plină de cazărmi purta numele de „Câmp de Instrucţie” iar locul unde se instruiau militari cavalerişti a devenit „hipodrom”. Hipodromul a supravieţuit până în anii ’60, când se începe construcţia cartierului cu acelaşi nume.

Nora Iuga – Hipodrom. Editura Polirom, coelcţia Fiction Ltd. 430 pag.