O carte pe zi: „Încotro ne îndreptăm” de Pavel Nedelcu

Cu un masterat în traducere la Università degli Studi, Torino, Pavel Nedelcu, născut în 1993, a publicat povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021), dar şi în câteva reviste, care l-au şi premiat. Dar cartea pe care o semnalăm astăzi este romanul său de debut, care a primit Premiul al II-lea la concursul „Primul roman”, organizat de Editura Litera.

Un roman surprinzător al cărui autor, în „instrucţiunirile de utilizare”, scrie: „8. Literatura nu explică nimic, deşi uneori poate da impresia. 9. Literatura este speculaţie: ca speculaţie, literatura e perfect inutilă.” Fireşte, prima întrebare ar fi: de ce a mai fost scrisă cartea?

Dar e un roman apreciat, inclusiv de colegii de generaţie. De pildă, Mihail Victus (căruia Editura Litera i-a publicat o carte în aceeaşi colecţie), scrie elogios: „Încotro ne îndreptăm” pare scris de un autor care a frecventat câteva cursuri de scriere creativă, cu scopul de-a afla toate regulile, pentru ca ulterior să le încalce (aproape) pe fiecare în parte. Să nu te abaţi prea mult de la subiect, de exemplu? Ei bine, Nedelcu alege să-şi construiască romanul mai mult din digresiuni/divagaţii. Să ai grijă ca fiecare propoziţie să fie scrisă doar cu scopul de-a duce mai departe povestea? Ei bine, Nedelcu nu doar că încalcă (şi) regula asta, dar (1) profită de fiecare ocazie pentru a întrerupe povestea şi-a vorbi direct cu cititorul.

Care poveste? Ni se oferă un personaj, domnul Franz (dacă vă duce cu gândul la Kafka, nu e deloc întâmplător), angajat al unei firme de pază (Upercut), căruia i se încredinţează o misiune aparent banală din partea şefului său, şi anume să-l păzească pe-un anumit Steinway. Apoi au loc diverse întâmplări, care la o primă impresie pot fi considerate abateri de la subiect. Lucru perfect asumat de altfel, de autor, care la pagina 192 ţine să-i atragă atenţia (pentru a câta oară?) cititorului: <<intriga lecturii de faţă este ca un trunchi de copac, divagaţiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. Ceea ce, poate, am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare.>>

Dacă în primele trei părţi din roman totul pare să fie o joacă a scriitorului, spre final acesta intervine tot mai puţin (până la punctul în care intervenţia lui în poveste poate fi deranjantă) şi să lase povestea să se lege, ca pentru a demonstra opusul a ceea ce a făcut între timp. Astfel, nu doar că spre final cartea oferă un exemplu de ficţiune excelent scrisă, dar şi aplică unele procedee capabile să câştige cititorul de partea sa, cum ar fi o implicare emoţională mai mare a personajelor, punerea accentului pe dramatism, dezvăluirea elementului-surpriză de la final, construit în stilul unor romane poliţiste al căror succes ar putea fi garantat doar de surpriza respectivă. Şi are efect. Cineva care a citit romanul înaintea mea mi-a spus că, dacă în prima jumătatea a cărţii îi venea să o arunce cât colo, a fost profund impresionat după ce a terminat întreaga lectură.”

Pavel Nedelcu – Încotro ne îndreptăm. Prefaţă de Emanuela Ilie. Editura Litera, colecţia Biblioteca de proză contemporană. 317 pag.