O carte pe zi: „Insula secretă a lui Prometeu” de Constantin Abăluţă

Întâi de toate, trebuie să precizăm esenţialul: Constantin Abăluţă este un poet convertit la proză (nu singurul, de altfel, cu un anume succes). Numai în ultimii trei a publicat trei cărtici de acest fel, cea pe care o semnalăm fiind din 2019. Precizăm că e vorba de un poet, pentru că din prima la ultima pagină se vede acest lucru în felul în care curge scrierea, în vorbele alese, în imaginile create, uneori suprarealiste, alteori poetice de-a dreptul prin detalii. Dar mai precizăm – o părere – că nu e carte pentru publicul larg, care s-ar putea pierde în faptul că nu va găsi o „acţiune” în sensul clasic, că apar scene repetate care curg altfel, că e un amestec de ornirism cu descrieri extrem de concrete.

Pe scurt, un narator în vârstă (dar greu de precizat vârsta care se cam schimbă de la un capitol la altul), pacient al unei camere-scenă, povesteşte ce vede, dar face şi comentarii la observaţiile sale zilnice care pot părea ale unui autist. De fapt se consumă o dramă, probabil într-o ţară dictatorială, de unde povestitorul şi ceilalţi evadazeaă în partea a doua în insula Kairos (care poate însemna momentul oportun, dar şi vreme, sau timp) unde unchiul unuia dintre personajele schiţate îşi sărbătoreşte centenarul. Faptul ne poate face să interpretăm cartea ca o parabolă a timpului-şansă. Fireşte, pot fi simultan multe alte interpretări.

Romanul începe cu naratorul Dal (Vasile Ionescu, personaj din famile de profesori, inventatori, astronomi, aviatori), orb, citind ziarul pentru că îi place foşnetul lui. „Pentru Dal lumea e un conglomerat de tăceri, atingeri, mirosuri. Nicio tăcere nu seamănă cu alta. Mirosurile sunt persoane şi lucruri. Atingerile sunt eu însumi.”

Stilul lui Constantin Abăluţă e absolut remarcabil. Vom prelua un fragment, spre a vă convinge:

„Fac câţiva paşi spre fereastră. Funia şerpuieşte prin toată odaia. Următorii paşi nu ştiu unde duc. Abia o dezgrădinez dintre ghemurile încâlcite. E neagră de mâl şi sare. Mă opintesc. Muşc din banană. Mama avea o capră. Trag de funie. Mă opintesc. Pironul din ţeastă se dezrăsuceşte. Mă doare. Încerc să-l răsucesc la loc. Nu reuşesc. Îmi amintesc tăietura numărul doi. Câţiva muncitori care lucrau la restaurarea unei case vechi din Italia au găsit un butoi de 200 de litri de rom Jamaica. După ce s-au bucurat şi l-au băut pe tot, au descoperit la fund un cadavru mumificat. Ancheta a stabilit că era vorba de un diplomat italian decedat acum 30 de ani în Jamaica. Unul din muncitori a făcut infarct, iar celălalt şi-a înghiţit limba. Sfârşitul tăieturii. Gândurile mele. Bea doar din recipiente străvezii. Mai bine din pahar. Ce să doseşti în pahar? Degetul unui mort? Fugi de-acolo! Îl vezi numaidecât. Şi nu mai bei. Pe urmă, minima cumpătare! Răstorni butoiul în recipiente mici. Să ştii, domle, de câţi litri dispui. Aoleu, mamă! Pironul! Se dezrăsuceşte singur. Odgonul e prea greu. Cum mă mişc, cum se dezrăsuceşte. Unde-o fi Gore? Lumină filtrată printre ghemuri. Umbre încâlcite pe pereţi. Mama era din două bucăţi. Trenul lui tata o tăiase. Au lipit-o acolo la morgă. Pe sub veşminte nu se vedea. Putea fi din oricâte bucăţi. Sta în sicriu ca ăla în butoiul cu rom. Mama n-a fost în Jamaica. Tata lucra pe circuit intern. Doar pe întinderea ţării. Azi doar pe întinderea lacului. Pun degetul în moalele capului. Simt şanţurile de şurub. Pironul se dezrăsuceşte. Degetul e plin de sânge. Unde-o fi Gore? Ne-au chemat la procuratură. Tata i-a arătat doctorului o hârtie. Biletul lăsat de mama. Subliniase cu roşu expresia tren cu ţâţe. Doctorul a dat din cap. M-a întrebat: aşa spunea mereu? Am spus Da. Ne-au lăsat în pace. De bucurie tata ar fi băut tot butoiul cu rom. Cu diplomat italian cu tot. Eu… Am ronţăit de-atunci doar covrigi fără ţâţe. Păcat.”

Constantin Abăluţă – Insula secretă a lui Prometeu. Editura Casa de pariuri literare. 101 pag.