O carte pe zi: ”Întâmplări dintre amurg şi noapte” de Sorana Gurian

În cadrul politicii sale de recuperare a valorilor, Insititutul Cultural Română a publicat recent doi reprezentanţi ai exilului literar românesc din Franţa: este vorba de piesa de teatru Brambura sau Spiritul pedepsit de Theodor Cazaban, pe care am prezentat-o ieri în această rubrică, şi de volumul de proză scurtă Întâmplări dintre amurg şi noapte de Sorana Gurian. Astăzi vom vorbi despre acestă a doua carte.

Puţin cunoscută în România, Sorana Gurian (1913, Comrat – 1956, Paris) este o figură cu totul insolită a literaturii române şi a exilului literar românesc. Scriitoare importantă la cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu în perioada interbelică, Sorana Gurian a intrat în contact cu viaţa literară pariziană – André Gide, Jean Cocteau, Max Jacob, Anaïs Nin – şi a scris la revista Charpentes, ajungând la Paris în 1938 din cauza unor probleme de sănătate. A colaborat mai târziu la Radio Europa Liberă. Cărţile ei nu au fost nici traduse integral, nici reconsiderate după 1989.

Întâmplări dintre amurg şi noapte, volum de proză scurtă, a fost publicat de Sorana Gurian în 1946 şi este acum reeditat pentru prima oară. „Pusă la zid, încă din a doua jumătate a anilor ’40, ca exponentă a celei mai «putrede» burghezii, Sorana Gurian nu a mai putut fi reconsiderată nici măcar în perioada dezgheţului cultural: amoralismul «decadent», cosmopolitismul, atitudinea de sfidător pesimism, erotismul exhibat în Zilele nu se întorc niciodată şi Întâmplări dintre amurg şi noapte ar fi făcut imposibilă orice tentativă de recuperare chiar şi în condiţiile în care autoarea nu ar fi părăsit România pentru a se integra – destul de activ – diasporei culturale anticomuniste“, scrie criticul literar Bianca Burţa-Cernat.

Eugen Lovinescu scria, nominalizând nuvela „Narcoza”: „Sorana Gurian este, după părerea mea, unul dintre cele mai remarcabile talente literare ce am avut ocazia să cunosc în ultimii ani”. Fugită din Românai comunistă în 1949, Sorana Gurian a murit de cancer, la Paris, în 1956. Ultima sa carte („Recit d’un combat”) are ca subiect tocmai căutarea unui tratament al bolii. Eugene Ionesco, cu care era în relaţii de prietenie, scrie că în ultima perioadă a vieţii, după ce învăţase să înfrunte moartea, a refuzat cu demnitate injecţiile cu morfină. În cartea sa celebră despre „Narcoticele în cultura română”, Andrei Oişteanu are un capitolaş dedicat Soranei Gurian.

Sorana Gurian – Întâmplări dintre amurg şi noapte. Ediţia a II-a. Editura Institutului Cultural Român. 213 pag.