O carte pe zi: „Mica mea inimă de om singuratic” de Vlad Drăgoi

O carte care ar trebui să fie citită dintr-o răsuflare, cum dă impresia că a fost scrisă, deşi va fi fost îndelung elaborată. Şi un autor care merită atenţie. „Romanul – mărturisea autorul într-un interviu -, mai mult aş vrea să se dea binişor şi să placă lumii, s-o distreze şi s-o înduioşeze, să stoarcă şi lacrimi unde e cazul, că e bine şi asta. Am scris despre cum un tip provoacă un accident oribil la locul de muncă, cum fuge în noapte – în mare e liniar şi rapid, şi el îşi mai aminteşte unele treburi din familie, de relaţii, de ciocniri urâte cu alţii. E, cumva, o carte a răzbunării, pe care o simţi cam din start că n-o să-ţi iasă, dar dai şi dai înainte, absolut cretin, că altcumva nu ştii, şi înapoi nu mai există. Sună tragic aşa cum descriu aici, dar am scris-o cu mare poftă, am scris cu poftă şi am scris despre poftă, şi cred că o să se vadă aşa cum am vrut asta.”

Romanul este, tehnic vorbind, absolut maniacal (cred că tot Vald Drăgoi însuşi a spsu-o): crima care n-a fost crimă, amestecată cu fragmente halucinante, urmărind sinuozităţile memoriei, un fapt descris cu o cavalcadă de amînunte descoeprind în memorie un alt fapt, amintit de un detaliu la întâmplare, care şi acesta este descris cu lux de amînunte şi tot aşa, dând impresia că nu se întâmplă mai nimic. Iar frazele se înşiruie lungi, pe câteva pagini, vom da mai încolo un exemplu.

După ce a publicat poezie făcută prin deconstrucţie, Vlad Drăgoi face proză într-un mod original, urmărind fluxul conştiinţei narative şi demonstrând că este unul dintre cei mai originali tineri scriitori.
S-a născut în 1987, la Codlea (orăşel devenit fundalul poveştii din acest roman), a absolvit Facultatea de Litere din Braşov, a debutat în 2009 cu volumul de proză scurtă Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Pentru următoarele două volume de versuri a obţinut– Premiul pentru Tânărul Scriitor.

Mai spune despre romanul său: „Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuieşte ca până dimineaţă să-şi facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de uşor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cât trebuie de minime, precise şi parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuşi, la care ai vrea şi n-ai vrea să intri (până la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall. M-am blocat puţin pe la jumătate, când mi-am dat seama că thrillerul ăsta când nebun, când domol, când trist, când plin de explozivă sărbătoare are şanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris până acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl ţin cel mai bine în frâu. Şi fireşte că am avut dreptate: până la final mi-au dat serios lacrimile.”

Iată şi citatul promis, ales la întâmplare: „În restaurant era destul de întunecat şi mi-au trebuit cam cinci secunde de clipit apăsat şi de căscat ochii larg ca să mi se obişnuiască privirea cât de cât cu ce-i acolo, şi am văzut că locul era mai mult lung decât lat şi că pe partea dreaptă era un şir de mese, vreo patru, doar una fiind ocupată de o femeie tânără, de care mi-a plăcut instant cum arăta pentru că semăna mult cu actriţa Dorotheea Petre şi era şi îmbrăcată frumos, în ceva fustă elegantă, gri, şi într-un sacou care-i venea numai bine pe trup, tot gri, pus peste o cămaşă albă, şi ea m-a auzit când am intrat, dar a ridicat privirea către mine din farfuria ei cu nu ştiu ce, semănau a cartofi ţărăneşti cu brânză parcă, doar după ce făcusem câţiva paşi în încăpere, şi s-a uitat scurt şi a băgat repede înapoi nasul în farfurie, apoi m-am uitat în partea stângă, unde era o tejghea lungă la care stăteau doi bărbaţi, şi unul bea bere şi celălalt, mai uscat şi mai bătrân şi cu tâmplele albite, bea cafea, şi erau îmbrăcaţi amândoi în negru şi, când am intrat, mi-au aruncat amândoi priviri urâcioase, cu ochii injectaţi, nedormiţi parcă de două zile, după care şi-au văzut de băut în tăcere berea şi cafeaua, şi am presupus pe loc că sigur ei erau cu Fordul negru de afară, şi m-am dus mai în faţă şi am zis bună dimineaţa ca să audă şi bărbaţii, şi femeia, dar nu mi-a răspuns nimeni, şi atunci am băgat nişte viteză şi m-am oprit în faţa peretelui din spate, uitându-mă nesigur după uşa băii, către dreapta, unde erau două uşi identice una lângă alta, fără nici un fel de marcaje pe ele, şi apoi către stânga, unde era o singură uşă, la fel, fără nimic lipit sau scris pe ea, şi atunci am întors capul şi am văzut că tocmai ce intra chelneriţa, care probabil că m-a văzut bâjbâind prin spate, pentru că a dat din cap în direcţia mea, ţinând încă toate alea în mână şi a spus tare, să se audă în toată încăperea, a spus da, da, acolo, imediat pe dreapta, ultima uşă, da, şi, când a spus asta, cei doi bărbaţi în negru mi-au aruncat iar priviri fioroase, ca şi cum eu aş fi fost ăla care i-a deranjat de la băut bere şi cafea, şi până şi frumoasa de Dorotheea Petre şi-a întors capul şi ochii ei mari şi frumoşi către mine, a clipit de două ori şi a revenit la cules cu furculiţa ce i-o mai fi rămas în farfurie, şi am făcut ce a zis femeia şi am intrat pe ultima uşă din dreapta, şi, într-adevăr, aici era baia, albă toată şi, din cât puteam să-mi dau seama la prima vedere, curată şi fără să miroasă urât, semn că tocmai fusese spălată bine de dimineaţă, şi m-am dus şi m-am băgat în ultima cabină, din trei câte erau pe partea dreaptă, deşi erau şi două pisoare drept înainte, am blocat uşa cu rotitoarea de metal şi m-am aşezat pe veceu, mi-am făcut fără grabă treburile, am tras apa o primă dată ca să nu înceapă să miroasă, după care am continuat să mai aştept puţin să mi se aranjeze măruntaiele ca lumea la locul lor şi, chiar când să vreau să încep şi eu să mă şterg şi să mă ridic, am auzit uşa de la baie deschizându-se şi pe cineva intrând, şi mie un singur lucru nu-mi place când merg la baie, nu-mi place să ştiu că altcineva e aproape şi că mă aude pe mine cum îmi fac treburile, fie că e făcutul propriu-zis, fie că e sunetul făcut de ruptul şi de frecatul hârtiei igienice pe piele, aşa că mi-am pus mâinile pe genunchi şi am aşteptat în continuare, ciulind urechile la mişcările celui sau celei care a intrat, şi mi-am dat repede seama că e bărbat, că la un moment dat, când paşii i se auzeau cu ecou pe gresie chiar în faţa cabinei mele, şi-a dres glasul gros, ca o sticlă de plastic plină cu pietre, şi imediat după am auzit cum îşi face treaba la pisoar, în faţa căruia a şi tuşit de câteva ori, apoi a revenit la chiuvetele de vizavi de cabine, a dat drumul la apă, s-a spălat pe mâini, s-a şters cu şerveţelele de acolo şi a ieşit în sfârşit din baie, după care am putut să mă şterg şi eu în linişte şi să trag apa, şi abia atunci am ieşit din cabină, m-am spălat pe mâini şi am revenit în restaurant.”

Vlad Drăgoi - Mica mea inimă de om singuratic. Editura Polirom, colecţia Egoproză. 204 pag.