O carte pe zi: „O ureche de om pe o spinare de şoarece”, de O. Nimigean

„Hypomnéma” este un cuvânt din greaca veche însemnând o amintire notată, o notă, un comentariu. Mai recent, filosoful francez Michel Foucault a susţinut că hypomnémata e un material alcătuit din lucruri citite, scrise, auzite, alcătuind un tezaur pentru recitire şi meditaţie. Prin urmare un fel de „note” sau „suporturi de memorie”.

Exact aceasta este noua carte de lui O. Nimigean, scriitor născut în 1962 la Năsăud, autor al multor volume de poezie, proză şi eseuri, o parte premiate, traducător şi tradus în mai multe limbi, care locuieşte acum în Franţa şi care, în multe dintre scrierile sale, s-a preocupat de problemele actuale ale culturii şi vieţii sociale.

De altfel, una dintre notaţiile lui spune: „Misiunea intelectualului public (dar probabil cer prea mult de la această categorie ambiguă, cu un instinct de putere cel mai adesea impur – vocea: <<Întotdeauna!>>), în orice caz, a scriitorului (de obicei doar indirect public, în ciuda subspeciei sale sartriene), este să nu sară dintr un talger al balanţei ideologice în altul, să nu se comporte ca un propagandist sau ca un komisar, ci să identifice, oriunde s ar afla, germenii gîndirii şi practicii totalitare. Nimic mai mult. Şi, cel puţin de la un grad de toxicitate totalitară, nimic mai puţin.”

O carte care îi va irita pe unii, îi va trezi pe alţii, pe mulţi îi va lăsa indiferenţi, pentru că nu vor avea răbdarea să treacă de primele pagini sau pentru căp li se vor părea că nu îi privesc problemele aduse în discuţie, asupra cărora se opresc aceste ”suporturi de memorie”.

Scriu editorii: „Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. Nimigean o face à la légère, dar nu la întâmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) câteva teme şi câţiva autori (în primul rând Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un <<principiu al metalepsei>> şi totodată îl ilustrează necenzurându-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, când distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.”

Cum au spus mai mulţi critici – cartea este „un curajos exerciţiu de gândire liberă.”

Cartea e o acumulare de consemnări despre literatură, scriitori şi responsabilitatea lor, societate, mai ales societate occidentală foarte actuală, libertatea de gândire, trimiteri foarte frecvente la câţiva scriitori de căpătâi pentru Nimigean (Proust, Simone Weil, Paul Goma), etică şi estetică, rolul social - „Misiunea intelectualului public (dar probabil cer prea mult de la această categorie ambiguă, cu un instinct de putere cel mai adesea impur – vocea: «Întotdeauna!»), în orice caz, a scriitorului (de obicei doar indirect public, în ciuda subspeciei sale sartriene), este să nu sară dintr-un talger al balanţei ideologice în altul, să nu se comporte ca un propagandist sau ca un komisar, ci să identifice, oriunde s-ar afla, germenii gîndirii şi practicii totalitare. Nimic mai mult. Şi, cel puţin de la un grad de toxicitate totalitară, nimic mai puţin“. Despre exil, noua limbă de lemn, erodarea valorilor identitare, şi multe altele. „Marele curaj, astăzi, în artă este de a reintra sub orizontul normalităţii, în pofida tuturor stridenţelor şi transgresiunilor ideologizate.“

Ca să vă faceţi o idee despre cum tratează lucrurile, iată un fragment despre corectitudinea politică, la rândul său reprodus din trimestrialul „America” - un interviu al lui François Busnel, fost redactor şef al revistei franceze „Lire” cu scriitorul american James Ellroy: „Nu pot să spun ceea ce gândesc. Dacă spun, voi fi tratat drept fascist. Aici s-a ajuns în ţara asta. S-a atins un stadiu incredibil de ridicat al politicii korekte, puteţi s-o constataţi zilnic, urmărind comentariile despre Trump. Dacă nu gândiţi cum o cer campionii gândirii korekte, dacă vă afirmaţi cel mai mic dezacord cu cei ce critică în permanenţă, dacă apăraţi ceea ce credeţi cu adevărat, atunci sunteţi executat. Iar eu n-am nici un chef să fiu executat. (...) Nu sunt rasist şi nu suport rasismul. Şi nu oblig nimeni să-mi citească cărţile. Fiţi atent, e atât de simplu: scriu despre America aducând în scenă personaje americane, iar America este de o diversitate prodigioasă şi în această mulţime diversă numită «americanii» veţi găsi o mulţime de inşi care vorbesc astfel. Din acest motiv scriu astfel.(…) Literatura e chestia care deranjează, zgâlţâie, zgârie. Apropo, ştiţi de unde vine korektitudinea politikă? Mulţi cred că ideologia aceasta s-a născut în era Clinton şi desemnează ortodoxia culturală actuală, aşa cum e practicată în condiţiile bipartidismului, adică stânga democrată într-o parte, dreapta republicană în cealaltă. Dar e fals din punct de vedere istoric. Politika korektă s-a născut în SUA în sânul par¬tidului comunist, în anii treizeci. Un aparatcic cultural numit V.J. Jerome a fost primul care a utilizat termenul când organiza primele celule comuniste în studiourile de la Hollywood şi le spu¬nea scenariştilor ce trebuie să scrie, le transmitea ce este, din. perspectiva partidului, «korekt din punct de vedere politik»”

O. Nimigean - O ureche de om pe o spinare de şoarece. Hypomnémata. Editura Polirom. 423 pag.