O carte pe zi: „Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte” de Roxana Dumitrache

Cităm din prima povestire a volumului („Aici nu mai sunt dragoni”): „Simona habar n-avea atunci că tatăl ei făcea un şpagat emoţionalo-sexual între Alina şi Nina, între femeia de care era îndrăgostit şi mama ei, între Yves Saint Laurent-ul din ambalajul mătăsos şi cel din punga boţită de Lidl. Nu ştia pe atunci nici că sub pulovărul de caşmir al mamei, sub sutienul alb spălat de cel puţin 79 de ori, sub straturi de piele, ţesut şi păienjeniş de vene se forma un melanom mic şi mimetic, copiind fără pic de personalitate toate cele 1,7 milioane de cancere mamare depistate anual în lume. Nici mai târziu, când cancerul colonizase tot corpul Ninei, nelăsând niciun teritoriu neatins, nicio insulă de bine şi niciun spaţiu nelocuit şi negăsit, semnalat ca în hărţile vechi cu „hic sunt dracones”* , Simona nu a putut să accepte că mama ei va muri. Pentru un copil, este imposibil să înţeleagă cum sânul, care l-a ţinut în viaţă hrănindu-l, ajunge să îi omoare mama. Şi probabil că în asta stă perversitatea sălbatică a cancerului mamar – înainte de a mutila un corp, mutilează relaţia dintre o mamă şi copil. Când Titanicul se scufunda sub indicaţii regizorale precise într-o piscină pentru copii, Simona era o liceană îndrăgostită de profesorul de fizică, vopsită blond spălăcit şi considerată ciudată. Ciudată în sensul bun, ca toate liceenele deştepte.”

Apoi o declaraţie a autoarei: „«Papa Nicolau…» nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e nimic glorios în a literaturiza boala, mai ales când eşti în poziţia confortabilă de a scrie despre, şi atât. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor.”

Am aflat astfel, din chiar spusele autoarei, despre ce este cartea ei, Premiul de Debut Polirom 2019, ediţie la care au aparticipat 310 manuscrise, dintre care 127 de proză. Roxana Dumtrache, năcută la Bucureşti în 1987, a copilărit la Suceava, a absolvit London School of Economics and Political Science şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA, a coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase şi modului în care segregarea socială se reflectă în arhitectură urbană din Albania şi Kosovo, iar în cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici şi directive pentru statele membre, punând accentul pe egalitatea de şanse şi nediscriminare. Este blogger şi scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţă împotriva femeilor. Cartea de faţă este debutul ei în format clasic de carte, altfel primul ei volum, “Ma, Mi, Joi”, a apărut în urmă cu doi ani, sub formă de e-book.

„Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte” este o culegere de istorii insolite, care caută răspunsuri la marile întrebări suscitate de condiţia alienantă a femeii într-un cod cultural creat de bărbaţi. Reiese că autoarea este o feministă convinsă. „Am lucrat la Papa Nicolau şi alte foarte, foarte scurte povestiri într-un ritm galopant, aşteptându-mă în orice moment ca textul să-mi trântească uşa în nas. Nu ştiu dacă, dintr-un soi de preştiinţă maternă (în cel mai propriu sens al cuvântului), m-am raportat emoţional la aceste mici proze ca la nişte copii nenăscuţi. Ori poate e forma mea de pietate faţă de literatură şi o hipertimiditate în scris care m-au urmărit tot timpul. Mi se părea că nu e echitabil faţă de literatură ca eu să fac vreodată pasul dinspre politologie şi studii de gen înspre ceva de tip <

Autoarea mai declară, deloc modest: „Eu am fost o Galatee modelată şi creată de mulţi Pygmalioni.”

Roxana Dumitrache – „Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte”. Editura Polirom. 171 pag.