O carte pe zi: „Spune-mi că mă iubeşti” – Erich Maria Remarque şi Marlene Dietrich

Probabil mulţi dintre eventualii cititori ai acestei rubrici vor fi gândit că un scriitor celebru precum Erich Maria Remarque nu putea fi decât sobru în mai toate momentele vieţii sale, chiar şi atunci când şi-a întâlnit iubirea, mai ales că faptul se întâmpla când deja atinsese maturitatea deplină.

S-a întâmplat exact pe dos. În septembrie 1937, scriitorul o întâlneşte pe la fel de celebra Marlene Dietrich, care îşi dobândise faima după un singur film, „Îngerul albastru”, după care cariera ei a mers constant pe o pantă descendentă.

Dar în anii care au trecut n-a fost vorba între cei doi de film, ci doar de iubire, o pasiune devoratoare. Au fost multă vreme despărţiţi, el în Europa, ea în America, el îi scria scrisori devastatoare, în care asemenea unui adolescent îndrăgostit, folosea mulţime de epitete: „maimuţă mică”, „maimuţă mică şi jalnică”, „tu, cea mai mică şi mai pufoasă dintre toate păsările de cuib”, „îngerul meu”, „draga mea dăruită de Dumnezeu”, „cred că suntem dăruiţi unul altuia şi asta exact la momentul potrivit”, „nu pot să-mi închipui că voi fi în stare să mai iubesc vreodată pe altcineva. Nici măcar cu o dragoste măruntă”, „zile în şir sunt transfigurat şi chiar devin om bun dacă am vorbit cu tine”, „preaiubito”, „pâine a sufletului şi vis”, „lumina ochilor mei”, „dulce inimă”, „mult iubita mea, trecătoare şi eternă ca o bătaie de inimă”… Aş putea continua pe multe pagini. O patimă devastatoare, după ce, în prima clipă, spre marea ei uşurare mărturisită, îi spusese că e impotent!

Scriu editorii: „În septembrie 1937 Erich Maria Remarque o întâlneşte pe Marlene Dietrich la Lido, în Veneţia. Deşi nu se văd pentru prima oară, întâlnirea devine începutul unei iubiri îndelungate, pasionale şi dramatice, care l-a determinat pe Remarque să-şi scrie încântătoarele şi tulburătoarele scrisori de dragoste. În iubirea lui pentru Marlene Dietrich, de care a început să se desprindă la sfârşitul anului 1940, dar fără să renunţe pe deplin la ea, Remarque a fost partea <mai slabă>. Pasiunea a fost întru totul reciprocă. Amândoi erau faimoşi, independenţi financiar, părăsiseră Germania şi îi urau pe nazişti în egală măsură. Marlene Dietrich corespundea în întregime idealurilor lui Remarque, însă îl supunea permanent chinurilor geloziei.

Werner Fuld şi Thomas F. Schneider au adunat, au comentat şi au prefaţat scrisorile lui Remarque pentru Marlene Dietrich, majoritatea scrise în intervalul 1937-1949, precum şi puţinele răspunsuri ale actriţei. Pe lângă tonul lor pătimaş, scrisorile se disting printr-un joc cu nume de alint, pseudonime şi identităţi diferite, diferenţiate şi prin exprimare, vădind astfel potenţialul creator al dragostei, precum şi preaplinul de iubire al literaturii.”

„Cel mai frumos roman de dragoste din secolul XX este alcătuit din scrisori.” (Die Welt)

„...ultima mare poveste de iubire din secolul XX, o iluzie grandioasă, plină de minciuni şi autoamăgire, dar luminată de focul bengal al cuvintelor lui Remarque, care n-a fost niciodată atât de scriitor ca în aceste scrisori intime adresate iubitei sale reci.” (Werner Fuld)

Neapărat de citit, nu doar de către firile romantice.

Erich Maria Remarque şi Marlene Dietrich – Spune-mi că mă iubeşti. Mărturii ale unei patimi. Editorii – Werner Fuld şi Thomas F. Schneider. Traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu. Editura Polirom. 287 pag.