O carte pe zi: "Sticletele" de Donna Tartt

"Că viaţa – orice altceva ar fi – e scurtă. Că soarta e crudă, dar poate că nu întâmplătoare. Că Natura (adică Moartea) câştigă întotdeauna, dar că asta nu înseamnă că trebuie să ne plecăm şi să ne înjosim în faţa ei", notează autoarea "Sticletelui". O reeditare a unei cărţi remarcabile.

Al treilea roman al Donnei Tartt, "Sticletele", a atras deja laudele criticilor, o serie de nominalizări şi un Premiu Pulitzer în 2014, iar mai nou se anunţă ecranizarea cărţii de către Warner Bros (filmul va fi produs de Brett Ratner, regizorul filmelor de succes "Ora de vârf", "Dragonul Roşu" şi recentul blockbuster "Hercules", alături de Brad Simpson, producătorul câştigătorului Premiului BAFTA din anul 2012, "Jocurile foamei") Scriitoarea americană Donna Tartt, în vârstă de 53 de ani, a fost considerată de revista "Time" printre cei 100 cei mai influenţi oameni din lume.

Foarte pe scurt, romanul este povestea unui adolescent de 13 ani a cărui soartă se schimbă din cauza unei picturi misterioase din secolul al XVII-lea. Acţiunea se petrece la New York, Las Vegas şi Amsterdam, apar zeci de personaje care influenţează mai direct sau mai puţin direct soarta adolescentului, care creşte într-o atmosferă apăsătoare după ce mama sa piere într-un atentat la un muzeu de artă. Tabloul e o miniatură a pictorului olandez Carel Fabritius, Sticletele, creată la 1654. Următoarea mie de pagini din carte şi următorii 14 ani din viaţa lui Theo Decker vor sta sub semnul acestei capodopere, care rămâne aproape uitată în fundal, în timp ce viaţa băiatului se desfăşoară tumultuos ca a oricărui alt băiat de vârsta lui, poate doar cu ceva mai multă adrenalină. Abandonat de tatăl jucător de cărţi – care revine după un timp pentru a-i acapara moştenirea, dar e vânat de creditori şi moare într-un accident de automobil –, aproape adoptat de familia bogată a unui coleg de şcoală şi prieten, adolescentul se agaţă de singurul lucru care îi aminteşte de mamă, un mic tablou fascinat pe care, inconştient, l-a luat cu el din muzeu, după explozie, şi-l poartă pretutindeni unde se duce. Crescând, învaţă şi nu prea, îşi face prieteni care-l trădează şi cu care se dedă drogurilor, lucrează în anticariatul unui mentor, se îndrăgosteşte, îşi face prieteni noi şi se desprinde de cei din adolescenţă, constată că tabloul i-a fost furat cu ani în urmă şi înlocuit cu o copie, în timp ce originalul a ajuns în mâinile traficanţilor de droguri, folosit ca monedă de schimb şi gaj, pleacă în Europa în căutarea lui şi ajunge la Amsterdam, unde lucrurile se precipită şi e pe cale să-şi piardă şi viaţa, dar salvează capodopera care e returnată muzeului în schimbul unei enorme recompense.

Şi atunci, plin de bani şi călătorind prin lume, are revelaţia: "Tabloul m-a învăţat că putem vorbi unul cu altul peste timp. Şi simt că am ceva foarte serios şi imperios să-ţi comunic, cititorul meu care nu exişti, şi simt că ar trebui să-l comunic cu tot atâta intensitate ca şi când aş fi în aceeaşi încăpere cu tine. Că viaţa – orice altceva ar fi – e scurtă. Că soarta e crudă, dar poate că nu întâmplătoare. Că Natura (adică Moartea) câştigă întotdeauna, dar că asta nu înseamnă că trebuie să ne plecăm şi să ne înjosim în faţa ei. Că, poate, chiar dacă nu suntem întotdeauna tocmai fericiţi să fim aici, sarcina noastră este să ne scufundăm în ea, să o traversăm, această cloacă, păstrându-ne ochii şi miniţile edeschise. Şi, chiar în clipa când murim, când ne ridicăm din materia organică şi ne afundăm, ignobil, tot în ea, este o glorie şi un privilegiu să iubim ceea ce Moartea nu poate atinge. Căci, dacă acest tablou a fost urmărit de dezastru şi uitare de-a lungul timpului, la fel de statornic l-a urmat şi iubirea. În măsura în care este nemuritor (şi este), reprezint şi eu o mică parte, ardentă şi imutabilă, din această imortalitate. El există: şi continuă să existe. Iar eu adaug propria mea iubire la istoria oamenilor care s-au îndrăgostit de lucruri frumoase, care le-au căutat, le-au scos din foc, au răscolit după ele când erau pierdute şi au încercat să le păstreze şi să le salveze trecându-le literalmente din mână în mână, chemând cu ardoare din rămăşiţele timpului către următoarea generaţie de iubitori ai frumosului şi mai departe."
Scrisă cu enorm talent, romanul este unul rafinat şi încântător, o ficţiune de excepţie.

Donna Tartt – Sticletele. Traducere din limba engleză şi note de Justina Bandol. Editura Litera, ediţia a doua, colecţia Buzz Books. 1040 pag.