O carte pe zi: „Strania poveste a unui pian” de Mirel Taloş

Patru părţi – Prolog, Adagio, Andante, Presto – vorbesc despre cum este abordată muzica de interpreţi, mai degrabă decât despre tehnici muzicale, dar mai ales de dorinţa de a fi primul, recunoscut ca atare de public şi critici, şi rivalitatea dintre doi interpreţi foarte buni, dacă nu geniali, Paul Diamandi şi Andrei Petrescu.

Primul – spicuim din abundenţa de caracteristici înşirate de autor - alunecase complet în autosuficienţă, începuse să culeagă din muzică doar succesul, aroganţa i se transformase în ritual, îşi propusese să şi spună neîntrerupt că este cel mai mare pianist în viaţă, că este precum Liszt, că este chiar Liszt, renăscut, arunca tot mai puţine punţi de legătură între el şi public. Un bilet la recitalurile sau la concertele lui Paul Diamandi era la fel de greu de obţinut precum mântuirea. Interpretul născocise un nou cuvânt, socotind că limba română nu are o vocabulă care să descrie pe deplin impactul sunetelor ieşite din mâinile lui asupra celor din sală: el muzifica vieţile melomanilor. Un om complet lipsit de modestie, dar care era preţuit pentru nota personală a interpretărilor lui temperamentale, de o înţelegere amplă, de un gust modern. Paul Diamandi se considera decantarea a întregi secole de artă pianistică. Deci, de neegalat.

Prin urmare, de o parte un interpret în culmea gloriei, pe care nu prea ştie cum să o „gestioneze”

De cealaltă parte, un interpret poate la fel de bun, Andrei Petrescu, socotit genial pe când era adolescent, dar care s-a risipit şi pierdut, ajungând să cânte la serate de jazz, nici acolo cu inspiraţie, „un neînsemnat pianist de café-concert”.

Şi apare pianul fermecat, oferit pe rând celor doi, dar numai cel din urmă răspunzând invitaţiei, de o doamnă descendentă a vechii nobilimi, aflată la vîrsta senectuţii. E un pian Erard, revoluţionar la vremea când fusese construit, în urmă cu demai bine de două secole, din lemn de nuc, cumpărat la Paris de un boier cu stare, singurul pian de acest fel din Bucureşti, la care cântase Liszt în scurta sa vizită, în 1846. Un pian care iradia o mireasmă de legendă, care a continuat şi în zilele noastre. Pentru că Andrei Petrescu ajunge să-şi revină din torpoarea sa, interpretează din ce în ce mai bine, are succes fulminant, îşi întrece colegul care nu înţelege cum i s-a năruit cariera. Înalt şi subţire, de eleganţa unei firi princiare, Andrei Petrescu părea însuşi Liszt, în carne şi oase. Iubita lui Paul Diamandi îi spune: „Tu cânţi cu mîinile şi cu mintea, pe când el cântă cu sufletul. Faţă de muzica lui, a ta e o bijuterie monotonă.” Fireşte, îl părăseşte pentru celălalt – dezastru total.

Pe mica scenă a concertelor bucureştene, nu era loc pentru amândoi. Paul Diamandi se gândeşte la răzbunare, care vine adusă de un profesor înrăit. Profesorul face cu înţelegere cu Diamandi ca, în schimbul a jumătate din suma viitoarelor încasări, să-i ofere pianul miraculos. Pe care i-l fură lui Andrei Petrescu, îl vopseşte şi recondiţionează, să nu fie recunoscut. Petrescu moare de inimă rea. Diamandi îşi recapătă succesul. Dar vârstnica boieroaică melomană înţelege şiretlicul, îşi cere pianul înapoi, e asasinată, pentru a nu nimic în vileag, de profesorul înrăit, iar Diamandi începe să aibă remuşcări. Adevărată melodramă. Finalul e imprevizibil, dar şi d eaşteptat: Diamandi dă foc pianului vrăjit.

Un roman foarte bine scris, se citeşte cu uşurinţă şi are o mare calitate: admirabila descriere a lumii muzicale, cu spirit de observaţie şi fineţe psihologică.

Mirel Taloş - Strania poveste a unui pian. Prefaţă de Daniel Cristea-Enache. Editura RAO. 187 pag.