O carte pe zi: „Sunt un copil al Războiului Rece” de Stelian Tănase

A 28-a carte a lui Stelian Tănase. „Mi-am impus să fiu sincer şi să spun nişte lucruri care trebuiau spuse.”

 

„Sunt un copil al Războiului Rece. Cortina de Fier mi-a ecranat existenţa. A pus ştampila «Strict interzis» în dreptul fiecărei decizii pe care am luat-o. Istoria nu reţine asemenea amănunte. Ea spune doar că fiecare a trăit încercând să supravieţuiască răului. După Ialta şi Potsdam, mai multe generaţii au fost irosite. La final, unii s-au mântuit pe baricadele Revoluţiei, alţii nu.”

 

Stelian Tănase insistă că această cea mai recentă carte a sa nu este o istorie a Războiului Rece şi nici un volum de memorii. Deşi cam asta este, sunt incluse la un moment dat şi pagini de jurnal.

 

Dar dincolo de această cochetărie scriitoricească, este o carte care se citeşte cu plăcere şi interes, reamintindu-le epoca celor care au trăit-o, povestind-o celorlalţi.

 

Merită să transcriem câteva citate mai ample pentru a fi convingători:

 

„Am debutat în viaţa asta bine amprentat de epocă. M-am născut la maternitatea «Donca Simo», de pe strada Avrig, lângă Hala Obor. Donca Simo era în acei ani «eroina clasei muncitoare». Existau străzi, fabrici, statui, era elogiată în manuale şi în articole în presă. Nu murise schingiuită de zbirii Siguranţei, cum spunea versiunea oficială. Am găsit după 1989 că fusese adusă la închisoare cu diagnosticul «tuberculoză» – boală nevindecabilă în interbelic. Sfârşise în 1937, la spitalul închisorii Văcăreşti.”

 

„Toată copilăria mi-a fost bântuită de obsesia unui atac cu bombe asupra Bucureştiului. Fără întreţinerea acestei isterii, Războiul Rece sovieto-american nu ar fi existat…”

 

„Adolescenţa mea s-a scurs citind comunicate de război, ascultând la un hârb de radio Janis Joplin şi Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident. Nu prea ştiam cu cine să ţin. Întrebarea era: cine va câştiga?

 

Îi simpatizam pe americani, nu pe vietnamezi, pe care îi vedeam ca pe marionetele lui Brejnev şi Mao. Vietnamul de Nord însemna regimul comunist, detestat la Bucureşti de aproape toată lumea. Ne întrebam, stând de vorbă seara în jurul unei chitare: ce caută americanii în Vietnam? De ce bombardează oamenii nevinovaţi, de ce folosesc napalm? La ce bun atâtea victime? Eram împinşi să ne punem întrebări despre protestele din campusurile americane, despre marşurile antirăzboi, despre mişcarea hippie, pe care le simpatizam. Eram încurcaţi în opţiunile noastre. Doream să câştige SUA, pentru că înţelegeam destul de exact că în Vietnam se confruntau pe viaţă şi pe moarte cele două sisteme, democraţia şi comunismul. Speram să bată americanii şi să scăpăm de Moscova, de care eram sătui până în gât. Dar ţineam şi cu victimele. Bun, la 23 ianuarie 1973 (zi mare!), Richard Nixon a anunţat încheierea războiului din Vietnam. Ajunsesem cu lecturile la Montesquieu, Rousseau, Marx, Tocqueville ca filosofi, şi Kafka, Proust, Faulkner în literatură. Învăţam de zor pentru admiterea la facultatea de filosofie. Cum căzusem deja de două ori, era ultima mea şansă. Mă gândeam, dacă pic iar, să fug în Occident – scenariul B. Făceam schiţele primului meu roman, Luxul melancoliei, o confruntare între succes şi eşec. Mă întrebam ce se va alege de mine. Mă temeam de viitor, de ratare, să nu fiu declasat de împrejurări şi ghinion. „Nu e nimic de capul tău!” îmi zicea tata câteodată. Am reuşit la facultate în vara 1973, printre primii. Tot atunci m-am emancipat de părinţi. La scurt timp (aprilie 1974), m-am mutat împreună cu femeia pe care o iubeam într-o casă de mahala bucureşteană, descrisă mai târziu în Corpuri de iluminat – roman cenzurat (1987), ca şi Playback (1983). Nu ştiam ce îmi rezervă viitorul, dar trăiam o poveste ca în Romeo şi Julieta. Toată lumea din jur era împotrivă, dar noi ne iubeam şi credeam că e de ajuns. Nu a fost.

 

Am trăit peste zece ani printre comunicate şi ştiri zilnice despre masacre, bombardamente, Golful Tonkin, Hanoi, Saigon, avioane doborâte.

 

Întâlniri între delegaţi la Paris, Lê Duan şi Henry Kissinger. Orice făceam, în viaţa mea oarecare de la Bucureşti exista măcar un episod din acel război îndepărtat. Aşa ne-am dus viaţa, eu şi generaţia de care aparţineam.

 

Părea că războiul murdar nu se mai termina. La Casa Albă s-au perindat Eisenhower, John F. Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford. La Moscova, Stalin, Hruşciov, Brejnev. În fine, la Conferinţa de la Paris, delegaţii SUA şi Vietnam s-au înţeles. Americanii, presaţi de protestele masive de la ei de acasă, s-au grăbit să părăsească Vietnamul (în debandadă), când au înţeles că nu pot avea victoria. Plătiseră cu peste 56 000 de morţi, vietnamezii pierduseră două milioane de-ai lor. Hanoiul a semnat pacea presat de Moscova şi Beijing. Astfel, războiul din Vietnam a luat sfârşit. A rămas în urmă doar ca amintire. Odată cu încetarea ostilităţilor s-au dus copilăria şi adolescenţa mea (a noastră). Piesa asta mai ţine câteva acte. Cortina cade abia în 2–3 decembrie 1989, când Gorbaciov şi Bush – din rada portului, la Malta – ne-au anunţat, ca pe nişte copii retardaţi, că <<Războiul Rece s-a terminat>>. Ca să vezi cum trece timpul!

 

Viaţa noastră s-a scurs între două summituri, Ialta şi Malta.”

 

Stelian Tănase - Sunt un copil al Războiului Rece. Editura Corint Istorie Autori români. 251 pag.