O carte pe zi: „Totdeauna singură. Nefericiri paralele” de Aurora Liiceanu

Două femei, în două epoci diferite, ajung să iubească.

„Ce ar putea avea în comun o intelectuală de la începutul secolului XX şi o femeie modernă? – scriu editorii. Catherine Pozzi, cu un tată celebru – medicul Samuel-Jean Pozzi, admirat în epocă, dar şi în zilele noastre –, prezentă constant în saloanele pariziene, prietenă cu Rilke şi Anna de Noailles, a fost nefericită în tumultuoasa ei legătură amoroasă cu Paul Valéry. Astăzi, Claudia este prinsă de câţiva ani într-o relaţie toxică, ciudată, încâlcită. Deşi le desparte un secol, cele două par să aibă aceeaşi poveste de dragoste tristă. De ce? Există, oare, un fel de genă a nefericirii, rebelă, autonomă şi, mai mult, specifică femeilor? E greu de spus, însă poveştile colaterale din carte arată că există multe alte femei care trăiesc un fel de nefericire foarte asemănătoare. Femei de demult şi de acum.”

Catherine, fiinţă cu o imaturitate emoţională, care scria în jurnalul ei că „oroarea vieţii ei e solitudinea”, rămasă o adolescentă în lumea imagianrului, se îndrăgosteşte de celebrul poet Paul Valéry, cu care are o relaţie paradiziacă, timp de opt ani, cu despărţiri şi reveniri dramatice. L-a iubit pătimaş, mult mai mult decât o iubea el. De fapt, Catherine a iubit un bărbat infidel, la fel cum era tatăl ei, pe care la fel de pătimaş îl iubise. A suferit mult, îaninte de toate pentru că avea idei fixe în legătură cu iubirea şi relaţiile cu sexul celălalt, din care nu putea ieşi. Totul transpare din scrisorile ei, câteva sute, care, deşi au fost distruse, la indicaţiile ei testamentare, s-au păstrat în mare parte în copii şi au fost publicate. Relaţia amoroasă pasională iniţial şi tumultuoasă pe parcurs e descrisă admirabil. Poetul îşi ajungea lui însuţi. Catherine, spre desobire, s-a simţit abandonată,. Nu-şi ajungea sieşi, a trăit incompletă şi nefericită.

Aurora Liiceanu face câteva comparaţii uimitoare cu alte cupluri celebre care şi-au trăit iubirea exact opus: John Stuart Mill şi Harriet Taylor, un cuplu fericit, care s-au şi căsătorit. Sau Simone Beauvoir şi Jean Paul Sartre.

„Ne îndrăgostim când imaginaţia noastră proiectează asupra altei persoane perfecţiuni inexistente sau exagerări nerealiste.” – scrie Aurora Liiceanu.

Ilustrarea perfectă apare în al doilea caz, ceea ce am îndrăznit să numim al doilea microroman, cazul Claudiei, o femeie din zilele noastre, un caz încă neîncheiat, o femeie la fel de singură şi nefericită, pentru că îşi proiectează irealităţi. De fapt, „Claudia nu avea în minte niciun proiect de viaţă, nu gândea viitorul nici pe termen lung, nici pe termen scurt.” După o căsnicie nefericită, încheiată cu un divorţ, după care, în mod straniu, acceptă să trăiască din nou în aceeaşi casă cu fostul soţ, întâlneşte un bărbat căsătorit de care se îndrăgosteşte, începe o relaţie, pe care, din vini comune, o ascunde. Claudia se îndrăgosteşte de Paul pentru impresia pe care o are despre el, pentru că îl vede ca pe un salvator. Dar totul se clădeşte pe minciuna amândurora şi nu are cum să fie ceva solid.

O carte minunată despre singurătăţi, scrisă alert, fără sofisticării, cu explicaţii succinte şi convingătaore, în stilul deja cunoscut al autoarei care îţi spune o poveste sau mai multe, captivant, la o cafea.

Nu numai femeile, ci şi bărbaţii ar trebui să o citească.

Aurora Liiceanu - Totdeauna singură. Nefericiri paralele. Editura Polirom. 180 pag.