O carte pe zi: „Un calcan pe Lipscani” de Viorica Răduţă

Într-un interviu acordat cu ceva ani în urmă, Viorica Răduţă spunea că „Lumile scrise sunt ca rugăciunile. Te eliberează, ba îţi arată şi calea de ieşire din labirintul trăit, nu cu logica narativă, ci cu una de tip Cortazar, aş zice, adică a echivocului. Numai misterul în care intri, retrăind timpurile unui loc anume, prins în pântecele totdeauna hrănit al trecutului propriu, limpezeşte, la capăt, faptele, în genere nerânduite, nevorbitoare pentru viitor.”

Cam aşa ceva se întâmplă în mai toate cărţile Vioricăi Răduţă, mai cu seamă în cele de proză.

Profesoară de limba română, stabilită la Ploieşti, a publicat poezie şi proză, romane, unele excelente, cum este cel pe care îl semnalăm astăzi, surprinzător. „Un calcan pe Lipscani” este o monografie ficţională a Ploieştilor, pentru că, cei care nu ştiu, şi în Ploieşti, oraş comercial, a existat o arteră principală numită Lipscani, suflet al urbei.

Proza Vioricăi Răduţă – s-a spus - vine din lumile trăite de ea (satul de origine, oraşul adolescenţei, comuna vasluiană a stagiului de profesor, fabrica de hârtie, celălalt oraş adoptiv, Ploieşti, apoi oraşul studenţiei şi al bântuirilor mature, Bucureşti, toate şi în mici eşantioane, bucăţi). „La un moment dat – se confesează autoarea - oameni, evenimente şi locuri au căpătat dreptul la fiinţă, text/ură. Ei, aş fi vrut să transpun asemenea stări, unde cele din adânc se întâlnesc cu toate ale noastre momente profane, amestec pur şi impur, nu altfel decât cinematografic. Totuşi, dorinţa mea de a da la regie nu se materializase după prima facultate aşa că mai rapid a fost scrisul. Nu şi publicarea prozei. Mi s-a spus, înainte de 89, prin redacţii că e stranie, cu prea sau cu foarte. Stranietatea, ca un făcut, nu mă părăseşte nici azi, când stilul/omul de hârtie ar fi trebuit să se descurce şi fără mine, domnule, că nu îl ţin de mână şi pe lumea cealaltă. (…) Asta în condiţiile în care sunt împăcată cu mine şi când, vrând-nevrând, scriu poezie pentru că aşa e îmi e firea, şi când merg spre construcţie, o formulă de roman, fie şi cu încărcătura lui, uneori, poeticească.”

Este al doilea roman dedicat Ploieştilor, după „În două lumi”. Cu o forţă epică şi mai mare, „un fel de monografie fabulatorie a Ploieştilor, şi, implicit, a societăţii noastre recente într-un roman de o teribilă forţă vizionară.” (Christian Crăciun) Recomandarea lui Christian Crăciun ar fi aceea ca romanul de faţă să fie citit în continuarea „mai vechiului Hidrapulper, cu care formează un diptic”; nu cred că este absolut necesar. Aici e vorba de un „tip de fiinţare” care se susţine de unul singur.

Viroica Răduţă descrie un mediu social care aparţine realătăţii şi mitului deopotrivă, cu incursiuni în viaţa secolului al XIX-lea, su schelele de la Boldeşti Scăeni şi falansterul lui Diamant, cu legendaele despre Moş Ploae, întemeietorul, şi oprirea lui Mihai Viteazul timp de un ceas, despre republica de la Ploieşti, fabricile celebre, viaţa oraşului până în zilele noastre, degradarea şi lăcomia pentru putere: „Trăim în haos, fără niciun fel de reguli, cu legi la purtător, unul, poliţist, altul, jandarm, parlamentar, magistrat, director, inspector, funcţionar, portar, care cum e mai puternic. Trăim printre bătăuşi, violatori, nebuni, escroci şi clovni. Pe stradă vezi un om bine îmbrăcat, merge drept, dar când ajungi în dreptul lui auzi bolboroseala. Ţara este liberă şi democratică, dar întrece orice închipuire.”

Viorica Răduţă – Un calcan pe Lipscani. Roman. Casa de pariuri literare. 280 pag.