O carte pe zi: „Un drum cu Ceapă” de Radu Pavel Gheo

Radu Pavel Gheo (născut în 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. A publicat mai multe volume, pentru unele obţinând şi premii. Este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont.

Despre cel mai recent volum al său, cel de faţă, editorii spun: „Rafael este un unchi atât de special, încât, atunci când poposeşte în casa nepoţilor săi, aceştia nu îşi amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareţa mânăstirii Aglăieşti, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veşmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reuşeşte să găsească ştiri senzaţionale şi acolo unde nu e nimic. Acestea şi multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordând de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îţi face mereu poftă de încă una.”

Volumul cuprinde 33 de proze, iar Ceapă este unul dintre personaje. Cu tandreţe ori sarcasm, lumea lui Gheo îl cuprinde pe cititor de îndată, o recunoaştem. Adriana Babeţi afirma că este o carte în care e vorba despre noi toţi, chiar dacă nu ne recunoaştem în personajele care defilează.

Iar Ştefan Agopian, foarte generos, scria că „Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mişcă lejer între Cehov şi Caragiale. Autorul priveşte cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că ştie să povestească în aşa fel încît cititorii să nu se plictisească.”

Iată un exemplu de stil: „Zic unii de comunism că era rău, foarte rău, şi aşa şi era, dar măcar pe vremea aceea oamenii erau mai apropiaţi, se ajutau la nevoie, nu ca acum, atîta egoism n-a fost la vremea aia, atîta răutate, vorbeam unii cu alţii, ne împărţeam necazurile şi bucuriile, ne cunoşteam, azi cine îşi mai cunoaşte vecinii, nici măcar nu ne mai ştim pe nume, ca în Germania, acolo ăia care stau pe palier nici nu se salută, se miră dacă le zici gutentag, dar nu eram aşa, nu, şi nici nu ţineau oamenii nasul pe sus ca azi, că ăla e senator sau doctor sau patron şi nu le mai ajungi cu prăjina la nas.

Ţin minte o dată, cînd tanti Rebeca de la noi de la patru s-a dus pînă vizavi, la Blejeşti, să le ceară împrumut nişte zahăr, că se băgase nu demult cartelă la zahăr şi la ulei şi cred că tanti Rebeca nu avea grijă să păstreze raţia, să tragă de ea. Dom’ Blejescu nu era fitecine, era director la spital, adjunct, da’ tot director, şi chirurg şi profesor la Medicină, la ei în casă se găsea orice, cafea, Kent, carne de vită, şi de fazan, aşa zicea tata, că ăsta primea de la pacienţi şi fazan, şi mistreţ, şi pui pentru export. Zahăr, ulei, astea nu erau probleme pentru Blejescu, nu era ca necăjiţii ăialalţi, mă şi mir că mai stăteau la bloc. Da’ vezi că aşa eram pe vremea aia, mai egali, ne frecam coatele unii cu alţii şi era mai omeneşte aşa, zău că da.”

Radu Pavel Gheo – Un drum cu Ceapă. Editura Polirom, colecţia Tction Ltd. 222 pag.