O carte pe zi: „Viscolul copiilor” de Melanie Benjamin

Un roman despre un fapt real, istoric, Viscolul copiilor din 1888 sau Viscolul şcolarilor sau Viscolul şcolilor, când nu se înfiinţase Serviciul Meteorologic Naţional. Melanie Benjamin mărturiseşte într-o notă a autorului: „La acel moment, indicarea vremii consta intr-o serie de staţii, multe aflate în forturi militare şi gări, unde funcţiona un membru al Corpului de Transmisiuni, având sarcina să noteze citiri meteo - presiune atmosferică, direcţia şi viteza vântului, temperatura - şi să le telegrafieze, de câteva ori pe zi, la Washington, D.C. Acolo, soldaţii puneau cap la cap toate citirile şi indicau cum avea să fie vremea in orele următoare. Dura atât de mult să adune citirile, să formuleze o indicaţie şi să o telegrafieze înapoi către staţii şi ziare, încât indicaţiile nu prea ajungeau in timp util. Totodată, corupţia era destul de răspândită în Corpul dc Transmisiuni: se fâceau citiri false, conducerea lăsa mult de dorit, unele staţii nu aveau personal. În 1887, proprietarii căilor ferate i-au cerut generaluliui de brigadă Greely să deschidă o filială occidentală care să deservească reţeaua de căi ferate la vest de Mississippi şi, într-o mai mică măsură, imigranţii stabiliţi acolo. A deschis un oficiu in Saint Paul, Minnesota, sub comanda locotenentului Thomas Woodruff. (...)

În anii 1880, în Marile Câmpii vremea a fost mai vitregă decât de obicei; această perioadă a şi fost supranumită Mica Eră Glaciară. Vremea era aspră şi total imprevizibilă. Nimic nu semăna cu promisa ţară unde curge lapte şi miere. De fapt era - şi este - un deşert. Pământul nu putea fi îmblânzit prin metodele aduse de imigranţi din ţările lor natale. Culturile, aşa cum ştiau ei să le planteze, pur şi simplu nu creşteau. în prerie izbucneau incendii, veneau nori de lăcuste, primăvara aducea inundaţii, vara - tornade. Şi iarna — viscole înspăimântătoare. Până la urmă, fermierii care s-au încăpăţânat să stea şi-au adaptat metodele şi culturile. Trecerea la culturile neirigate şi descoperirea pânzei freatice Ogallala Aquifer au sfârşit prin a transforma această regiune în grânarul Americii.
Mulţi imigranţi n-au avut putere să aştepte; în deceniile 1880 şi 1890 peste şaizeci la sută dintre fermieri şi-au abandonat proprietăţile.

Asta înseamnă că patruzeci la sută au rămas pe loc. (...)

Când a izbucnit viscolul, în 12 ianuarie 1888, i-a luat pe toţi pe nepregătite. Indicaţiile meteo pentru ziua aceea nu includeau avertizări deosebite, şi, chiar dacă aşa ar fi fost, cei mai mulţi fermieri locuiau departe de staţiile care ar fi arborat steaguri de vreme rea. Şi cei mai mulţi nu aveau acces la ziare precum Omaha Daily Bee, de unde ar fi putut afla indicaţiile. Şi chiar dacă ar fi avut ziarele, nu le-ar fi putut citi.

Viscolele nu erau nemaiîntâlnite în prerie, mai ales în timpul Micii Ere Glaciare. Acesta a fost altfel, pentru că dimineaţa zilei de 12 ianuarie s-a arătat neobişnuit de blândă, după o lungă perioadă de temperaturi sub zero. Oamenii au putut să iasă din case prima oară după săptămâni de izolare. Au scos animalele din grajduri, s-au dus la oraş să cumpere provizii. Copiii au mers la şcoală după o pauză de multe zile.

Cei mai mulţi au plecat de acasă îmbrăcaţi cu haine mai degrabă subţiri, pentru iarna din prerie: broboade în loc de paltoane, eşarfe în loc de fulare groase.

Când viscolul a lovit centrul şi estul Nebraskăi şi sud-estul Dakotei - regiunile unde au fost cele mai multe victime ora era de-a dreptul nefastă: tocmai atunci ieşeau copiii de la şcoală sau erau gata să iasă. Din acest motiv, un număr neaşteptat de mare de morţi s-a înregistrat în rândul copiilor. De unde şi numele - Viscolul copiilor”.

Melanie Benjamin, autoarea bestsellerurilor internaţionale Lebedele de pe Fifth Avenue, Soţia aviatorului, Femei de Oscar şi Doamna de la Ritz, publică în 2021 un roman impresionant despre curaj în prerii, inspirat de un fapt real. Viscolul copiilor s-a aflat printre cele mai bune zece cărţi ale lunii ianuarie 2021 în The Washington Post şi a fost lăudat de Oprah Magazine.

Scriu editorii: „12 ianuarie 1888. Vremea neobişnuit de caldă îi păcăleşte pe imigranţii stabiliţi în Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, intraţi astfel fără voie în istorie ca eroi ai unei tragedii americane. O zi ce părea să anunţe primăvara se transformă într-un coşmar. Două surori, învăţătoare, nişte copile ele însele, sunt nevoite să ia hotărâri de care depinde viaţa elevilor pe care îi au în grijă. Deciziile lor sunt opuse, schimbând dramatic soarta celor din jur. Pornind de la evenimente reale petrecute în Nebraska şi Teritoriul Dakota, Melanie Benjamin creează un roman de neuitat, o galerie de figuri remarcabile pe care le plasează într-un context istoric surprinzător. Viscolul copiilor este o carte despre slăbiciunea şi totodată despre forţa omului în faţa naturii, cu atât mai tulburătoare în această vreme a devastatoarelor schimbări climatice şi a fenomenelor meteo extreme”.

„Un exerciţiu de suspans. Viscolul copiilor este un roman pe alocuri dur, adesea tulburător, dar scriitura lui Melanie Benjamin este mereu elegantă. Teribilă şi încântătoare, sensibilă şi provocatoare, aceasta este o carte care celebrează, dar şi condamnă Visul American” — bookreporter.com.

Melanie Benjamin – Viscolul copiilor. Traducere din engleză de Irina Bojin. Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei. 333 pag.