Lupta cu pandemia, la un secol distanţă. „Armele” omenirii împotriva gripei spaniole | GALERIE FOTO

În perioada cuprinsă între ianuarie 1918 şi decembrie 1920, peste 50 de milioane de oameni au murit din cauza virusului gripei spaniole, una dintre cele mai mortale pandemii din istoria umanităţii. Aproximativ un sfert din populaţia lumii de la acea vreme a fost infectată.

Un secol mai târziu, ne confruntăm cu răspândirea virusului SARS-CoV-2, care pare să afecteze într-o mai mare măsură persoanele cu vârste înaintate. Comparativ cu situaţia din prezent, tulpina gripală letală care a făcut înconjurul globului în 1918 avea tendinţa de a-i lovi mai ales pe cei tineri, cu sisteme imunitare puternice.

În ciuda diferenţelor de ordin genetic şi medical, acţiunile întreprinse de guverne şi indivizi pentru a preveni răspândirea infecţiei au un numitor comun.

Eric Dane, starul din Euphoria și Grey’s Anatomy, a fost diagnosticat cu scleroză

Premiile Oscar 2028: Premiul pentru cel mai bun cascador va fi acordat pentru prima dată în istoria Academiei

Iniţial, specialiştii englezi în Sănătate Publică au studiat focarul de gripă spaniolă pentru a-şi întocmi planul de intervenţie în criza generată de coronavirus. Ce au constatat în urma analizei? Probabil că lecţia-cheie are legătură cu cel de-al doilea val al bolii, din toamna anului 1918, care s-a dovedit a fi mult mai agresiv decât primul.

Întrucât ţara se afla pe atunci în război, boala s-a răspândit fulgerător în rândul trupelor militare şi în fabricile de muniţie, precum şi în autobuze şi trenuri, potrivit unui raport al Societăţii Regale de Medicină, semnat de Sir Arthur Newsholme în 1919.

Oamenii au fost şi atunci sfătuiţi să rămână în case. Dovada o fac anunţurile rămase din anii pandemiei, „memorandumul pentru uz public” din 1918 care recomanda evitarea adunărilor. Sir Arthur Newsholme susţinea că prin respectarea unor asemenea măsuri s-ar fi putut salva multe vieţi, adăugând însă că „Există circumstanţe naţionale în care datoria principală este să mergem înainte, chiar şi atunci când există riscuri majore pentru sănătate şi viaţă”.

În 1918 nu existau tratamente pentru gripă şi nici antibiotice pentru tratarea unor complicaţii precum pneumonia. Spitalele au fost copleşite în scurt timp de numărul celor infectaţi.

Deşi nu au fost impuse măsuri absolute de blocare a circulaţiei oamenilor, multe teatre, săli de dans, cinematografe şi biserici au fost închise timp de câteva luni. Pub-urile, al căror program era deja supus restricţiilor de război, au rămas în marea lor majoritate deschise. De asemenea, competiţiile sportive au continuat, cu excepţia celor oprite de război. Meciurile atrăgeau mulţimi însemnate de spectatori şi au continuat pe toată perioada pandemiei.

În unele oraşe, străzile au fost stropite cu dezinfectant, iar unele persoane au ales să poarte măşti de protecţie, acestea reprezentând însă doar completări la viaţa de zi cu zi, care şi-a urmat cursul obişnuit.

Mesajele transmise de autorităţile din domeniul sănătăţii publice erau deseori confuze şi, la fel ca în prezent, informaţiile false şi teoriile conspiraţiei au luat amploare. Mai mult decât atât, „superstiţiile” legate de pandemie au devenit aliatul altor practici dăunătoare pentru sănătate, cum ar fi fumatul. Unii oameni erau ferm convinşi că ţigările ajută la prevenirea infecţiei.

Campaniile publicitare şi pliantele avertizau asupra posibilităţii de răspândire a bolii prin tuse şi strănut. Potrivit BBC, în noiembrie 1918, o publicaţie şi-a sfătuit cititorii: „Spălaţi-vă nasul cu apă şi săpun în fiecare seară şi dimineaţă; forţaţi-vă să strănutaţi noaptea şi dimineaţa, apoi să respiraţi adânc. Nu purtaţi fulare; mâncaţi terci din belşug.”

Nicio ţară nu a fost ocolită de pandemia din 1918, deşi amploarea impactului bolii, la fel ca eforturile autorităţilor de a-şi proteja populaţiile, variau foarte mult.

SUA a propus măsuri de carantină, iar în unele state a fost impusă purtarea obligatorie a măştilor sanitare. Cinematografele, teatrele şi alte centre de divertisment au fost închise în toată ţara. New York a fost mai bine pregătit decât majoritatea oraşelor americane, întrucât trecuse deja printr-o campanie de 20 de ani împotriva tuberculozei şi, prin urmare, a suferit o rată a decesului mai mică.