O carte pe zi: „Vremea de după şi Lila”, de Viorel Bucur

Ar trebui să spunem câteva cuvinte, înainte de semanalarea cărţii de astăzi, despre acest scriitor transilvănean puţin cunoscut, născut în 1955 la Bogata de Mureş, cu studii de chimie la Iaşi, stabilit la Karlsruhe, Germania, care apublicat poezie şi proză, după 2010. Am mai semnalat acum vreo cinci ani un roman de-al lui, „Numel Clarei”: pe scurt, destinul unei săsoaice din Transilvania, care a trecut prin multe orori ale comunismului, a emigrat în Germania, unde a ajuns asistentă şefă într-o clinică, întâlneşte un medic, emigrat şi el, căruia îi povesteşte, după o noapte de dragoste, toate prin câte a trecut.

Romanul de acum e şi mai ciudat. Personajului principal, naratorul, îi moare, după mulţi ani de convieţurire, partenera, Diana, în somn. Abulic, nu ştie ce să facă, încuie apartamentul şi îşi caută un vechi prieten, Ion, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, fostul iubit al femeii moarte acum. „Cea mai ciudată, cea mai neobişnuită, cea mai nefirească fiinţă pe care o întâlneam vreodată” cu care trăise „un timp punctat de despărţiri inevitabile sau de reuniri neaşteptate”, cu „momente de sinceritate rare”. De fapt, toţi trei fuseseră laolaltă într-o vreme, se separaseră, la iniţiativa femeii. Prietenul, îmbătrânit brusc cu zeci de ani de veste, se ocupă de înmormântare. În tot acest timp, prin mintea naratorului trec episoade cu fata Lila, cunsocută de el pe când era un puşti şi furau împreună struguri dintr-o vie, fugăriţi de un câine imens, fată ajunsă adolescentă şi moartă într-o râpă de lut care malul s-a prăbuşit peste ea („Nu erai frumoasă, şi toşi erai cea mai frumoasă din lume, Comoara ta cea mai de preţ era în priviri, acolo unde nimeni, până la mine, nu avea timp să se uite: ochii violeţi, cum sunt numai flroile mălinilor sălbatici ce cresc, fără să-i observe cineva, pe râpele sălbăticite ale dealurilor de lut. Ţi-am spus în aceeaşi secundă Lila. Şi niciodată n-am avut nevoie să-ţi ştiu adevăratul nume.”)

Naratorul are impulsul să-şi vadă locurile natale, urmează o călătorie, abulică şi ea, cu trenul, în care întâlneşte o femeie cu o fetiţă, femeia îi povesteşte cum a fost alungată din raiul în care trăise după ce fusese socotită vrăjitoare („destinul ei îl conştientizam oarecum a fi suprapus peste cel al Lilei, dar numai până la un punct”), mai apare o poveste cu un cioban-criminal, asemenea ca în Mioriţa, căutarea mormântului Lilei, liniştirea rudelor care se temeau că naratorul sosise ca să vândă pământurile... Naratorul face drumul invers. „In gară mă aştepta Ion, poate singurul care mă putea readuce în lumea reală.”

Viorel Bucur – Vremea de după şi Lila. Editura Junimea, colecţia Ficţiune şi infanterie. 193 pag.