Pleşu: Nimeni nu a riscat în România cât a riscat Havel

"La noi, prietenii lui Havel au apărut după '89. Aud şi acum politicieni români care se laudă cu prietenia lui, care îl tutuiesc, care se grăbesc să se manifeste ca prezenţi în anturajul lui, când în realitate ei au făcut de-abia târziu un gest recuperator", a spus Pleşu la RFI.

Fostul preşedinte ceh Vaclav Havel a decedat duminică dimineaţă, la vârsta de 75 de ani.

"Dispariţia lui e dispariţia unei reţete morale şi intelectuale pe care nu am văzut-o reprodusă. Era un om care putea avea bun-simţ fără să îşi piardă idealismul şi un om care putea avea idealism fără să îşi piardă bunul simţ. O perfectă măsură, un perfect echilibru, un perfect dozaj, care ţinea şi de natura lui, dar şi de o anumită curăţenie interioară pentru care eu îl admir", a declarat, la RFI, Andrei Pleşu, fost ministru al Culturii şi fost ministru de Externe.

"Havel era ceea ce aş numi un om întreg, un om normal, un om care nu s-a smintit din cauza prestigiului pe care l-a căpătat pe bună dreptate, dar nici nu a înţeles să negocieze când a fost vorba de valori esenţiale. Tipul acesta de echilibru interior, de decenţă interioară este în mare criză astăzi, nu numai în România, peste tot în lume şi cu el dispare un model, nu dispare doar o biografie exemplară", a arătat scriitorul.

Despre faptul că Havel a stat cinci ani în închisoare şi spunea la un moment dat că "eroismul său de puşcăriaş a rezultat numai din frică", Pleşu a afirmat: "Este o formă de onestitate şi curăţenie interioară. Havel nu a fost o natură de erou în sensul în care vedem portretul eroului în diverse seriale de televiziune sau ode omagiale. A fost un om căruia i-a fost frică şi a mărturisit-o. A fost un om care a trecut prin crize de panică şi de nesiguranţă, pe care le-a învins întotdeauna nu în numele unui eroism factic, ci în numele exact al normalităţii. Un om care a înţeles să rămână el însuşi, dincolo de toate tulburările interioare prin care a trebuit să treacă. Un erou adevărat nu e un fel de vietate anesteziată la frică, ci cineva care asumă drama, teama şi riscul cotidian".

Întrebat despre Charta 77, documentul dizidenţilor din Cehoslovacia la a cărui redactare Vaclav Havel a contribuit, Andrei Pleşu a spus că din păcate, România a perceput cu oarecare solidaritate gestul lui Paul Goma (cunoscut disident în perioada comunistă, care în 1977 a trimis o scrisoare deschisă la postul de radio Europa Liberă în care cerea respectarea drepturilor omului de către Guvernul român-n.r.), dar nu l-a legat de modelul lui în mod suficient. "Nici Paul Goma nu a binemeritat de la patrie prestigiul şi omagiul pe care le merita. Trebuie să o spunem deschis: nu am avut anvergura, poate nu am avut nici contextul, nici împrejurările de care Havel a beneficiat, ca să putem recupera un anumit tip de atitudine civică pe care el le-a putut avea şi pe care le-a putut impune şi altora. Din păcate, gestul lui Goma a rămas izolat, însoţit de câteva zeci de intelectuali şi de oameni de bine. Dar în România nu a putut produce ecoul pe care l-a putut produce în Cehoslovacia şi este una dintre problemele noastre istorice", a susţinut Pleşu.

În final, Pleşu a fost întrebat de ce România nu a avut un Havel. "Sunt o mulţime de elemente de context care ne pot justifica. Nici intelectualii români nu au avut ascuţişul şi radicalitatea gestului pe care l-a avut un Havel sau un Michnik (istoricul polonez Adam Michnik-n.r.) în perioada dinainte de 1989. La noi, prietenii lui Havel au apărut după '89. Aud şi acum politicieni români care se laudă cu prietenia lui, care îl tutuiesc, care se grăbesc să se manifeste ca prezenţi în anturajul lui, când în realitate ei au făcut de-abia târziu un gest recuperator şi nemeritat. Pentru că nimeni nu a riscat în România, la nivelul lui Havel, cât a riscat Havel", a conchis Andrei Pleşu.