POETIC JUSTICE / "Poezia e la Bistriţa" pe timp de atentat la Nisa şi lovitură de stat în Turcia

Festivalul internaţional de poezie şi muzică de cameră "poezia e la bistriţa" s-a desfăşurat între 14 şi 17 iulie, în 2016. Poeţii s-au strâns la Bistriţa pe 14 iulie. La Nisa, în acea noapte, s-a petrecut atentatul terorist. 84 de oameni şi-au pierdut viaţa. Iată povestea festivalului de poezie de la Bistriţa de anul acesta:

Motto:
« Şi ce altă cale mai bună pentru a rememora filmuleţe în alb-negru cunoaştem dacă nu actul scrierii, în special aparatele poetice? » (T. S. Khasis)

Pe cine iau cu mine? Kendrick Lamar plus Basel Rajoub plus China Woman şi Oxmo Puccino. În ultima vreme şi “Cartea Ştiinţei Muzicii”, adică pe Cantemir, ca să ţin Taksimul aproape. Aş spune că reuneşte toate chemările zilnice ale muezinilor dintotdeauna, dacă nu aş şti că muezinii sunt nişte funcţionari şi că acum câteva nopţi îndemnau oamenii să iasă în stradă şi să vină la rugăciune pentru fantasmele celui puternic doar pentru o clipă.

E greu azi să pleci într-un loc şi să rămâi constant timp de trei-patru zile doar acolo. E atât de uşor să fii aproape peste tot. Distanţa joacă feste azi, e mai mică faţă de toate celelalte locuri în care ai putea fi şi mai mare faţă de locul în care chiar te afli. Asta pentru că ştirile, reţelele de socializare micşorează distanţa faţă de oricare punct al pămîntului, dar o măresc pe cea faţă de pământul de sub picioarele tale.

În prima noapte sunt în trenul de Bistriţa. Bun prilej să ascult iar cap-coadă noul album Antidox, marca Deliric x Silent Strike. Plec pe caniculă, o vagă anxietate înăbuşită rapid mă duce cu gândul la sufocare. Pe la jumătatea drumului, se lasă răcoarea, apoi frigul, perdeluţa cu CFR brodat pe ea flutură în afara ferestrei, nu am nimic de aruncat pe geam. Ar trebui să dorm, să merg la Bistriţa e una din bucuriile anului, la capătul drumului e poezia, sunt prietenii, nopţile pierdute, ar cam trebui să dorm. Puţin după miezul nopţii, încep să curgă ştirile, întâi timid, apoi cumva confuz, exact ca în noaptea atentatului de la Paris. Nisa, Promenade des Anglais. Şi uite aşa mă mut acolo până dimineaţa. Ştiri, postări, confirmări ale prietenilor că sunt bine, cifre. Întotdeauna cifre care ştii că vor creşte. Undeva, între patetisme circumstanţiale şi vehemenţe aflate la limita patologicului, sunt câţiva oameni pe care pot să îi citesc, în asemenea momente, pe facebook. Timp de câteva ore mă deplasez anesteziată prin Nisa şi cu toate astea în zorii zilei ajung la Bistriţa cu bine.

În a doua noapte, sunt în hotel. După concerte, lecturi, stat la poveşti şi alergat prin ploaie până acasă, îţi imaginezi că vei dormi fără să ştii de tine. Întotdeauna prima noapte într-un hotel, departe de toate cele familiare, înseamnă un somn adînc şi lung, pentru că vine după oboseală şi efort de adaptare. Mă bazez pe asta. Dar descopăr că de două ore toată lumea nu vorbeşte decât de Turcia. Lovitură de stat, legea marţială, un elicopter care-şi ia zborul. Analiştii de ocazie de pe fb se grăbesc să facă paralelele obişnuite care le sunt aşa de dragi. Totul e mereu mise en abîme în raport cu România, măsura tuturor lucrurilor, bune sau rele. Un rezumat lung pe telefon cu Tudor, citim în tandem tot ce apare pe BBC, The Guardian, Le Figaro. Apoi singură citesc ce scriu prietenii turci, poeţi cu toţii. Tot ce voi citi la Bistriţa în seara de sâmbătă e legat de Istanbul. Aşa s-a nimerit. Pe chat apoi, cu o prietenă care locuieşte într-unul din cartierele Istanbulului. E făcătură, îmi zice ea, dar de cîte ori n-am auzit acolo explicaţia asta. Cînd îmi spune şi că “dacă am poftă acum să merg să-mi cumpăr baclavale pot să iau de la magazinul de peste drum”, iar “oamenii sunt încă afară, în restaurante”, doar “elicopterele se aud întruna”, decid să adorm. Iar am plecat de la Bistriţa fără să vreau.

La Bistriţa te mişti de fapt pe o hartă. După ce vii de câteva ori, o ştii pe de rost, o parcurgi cu ochii închişi. Vânezi poezia şi oamenii într-un loc sau altul. Sinagoga şi Pub Corso – pentru lecturi, Plan B – pentru teorie şi dezbateri şi pentru limonada de zmeură, Old Friends, hotel Bistriţa, hotel Coroana de Aur, pentru viaţa de zi cu zi. Iată infrastructura poetică a festivalului. Ea nu se schimbă, la fel şi oamenii care au inventat-o şi o conservă: Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Gavril Ţărmure, Camelia Toma, Karina Ciuruş. Noi sunt adesea poeţii. Sau oricum unii dintre ei. Trei descoperiri am făcut anul ăsta: Andy Fierens, poet belgian, performer, slameur, el are un talent de a îngroşa lucrurile şi de a le face subţiri la loc, în acelaşi poem, Elena Medel din Spania şi poemele ei absurde despre femei şi Alina Aliteea Tite, atât de tînără şi talentată, care ne reaminteşte că poezia circulă mai departe, e fluidă, nu rămâne pe loc. M-am bucurat să-i aud citind pe Matthew Sweeney, Alex Văsieş, Ştefan Manasia, Ales Mustar, Ernest Wichner, Florin Bican, Hila Làhav. Pe cei din prima seară i-am ratat. Aş fi vrut să le ascult iar pe Lidija Dimkovska, pe Alina Purcaru şi pe toţi ceilalţi. M-am bucurat şi să-i cunosc de-adevăratelea pe cei de la Alecart.

A treia noapte e a performerilor. După lecturi, dansăm, uităm de restul lumii, ne străduim. Cu toate astea e cam greu de aici încolo să mai uităm de ceilalţi, asta ne e clar tuturor. Poate de aceea Claudiu Komartin a ales să citească în seara asta un poem al prietenului nostru, poetul turc Gökçenur Ç. « Cei care schimbă lumea sunt cei care/nu se tem să atingă lucrurile cu mâinile goale », spune el.
E greu să nu fii azi în mai multe locuri deodată, e simplu să te teleportezi instantaneu, să levitezi printre lumi, doar doar vei înţelege ceva.

Unii ar putea spune că la Bistriţa e prea multă poezie în prea puţin timp. E o chestie de exerciţiu. Iar sinagoga oraşului e locul ideal pentru acest exerciţiu. Are ceva grav, dar şi ceva copilăros cu desenele ei naive, intens colorate, ca pentru spectacol. Poate că niciodată nu am simţit-o mai vie ca în vinerea festivalului, când pe scenă cînta grupul Duo Mikutz, din Israel, cu Daniel Zamir, la saxofon şi voce, şi Nitzan Bar la chitară. Când la capătul drumului e un saxofon şi multă poezie, înseamnă că nu ai călătorit degeaba.

Poezia şi poeţii ştiu să-şi facă dreptate singuri, mereu. Şi contrar oricăror clişee vechi, poezia te aduce în contact direct cu realitatea şi cu toate realităţile posibile.

Altfel, să spunem odată cu Aliteea:

“de fiecare dată când eram supărată
mama îmi zicea
« nu-i bai alina
la câţi oameni mai îs pe planetă
sigur îi unu mai trist ca tine ».”

Citeşte şi: Cuminţenia Pământului: De vineri se pot face donaţii şi prin SMS

Citeşte şi: LECTURI ZD: Cum gândeşte un candidat la prezidenţialele americane - FOTO

Citeşte şi: Lamia, fiica lui Radu Beligan: "Mulţumesc din suflet celor care sunt alături de mine". Actorul va fi înmormântat, sâmbătă, cu onoruri militare

Citeşte şi: REPORTAJ: ”Nu te poţi urina, când Maica Domnului se uită la tine! ” Arta lui Murivale şi Poliţia

Citeşte şi: "The Wanderers", un thriller fantastic, cu Armand Assante în distribuţie, se filmează în România