Pot fi recuperate libertăţile pierdute în timpul restricţiilor? Pierre-Henri Tavoillot, despre puterea de revenire a democraţiilor

Profesorul Pierre-Henri Tavoillot, filosof francez, a oferit o lecţie de viziune şi profunzime despre felul în care a reacţionat societatea şi „autoritatea” la criza sanitară fără precedent, într-un interviu pentru Le Figaro. În articolul cu titlul "Imperiul fricii nu trebuie să triumfe", Tavoillot vorbeşte despre reînvierea democraţiilor, după perioada în care libertăţile omului au fost suspendate. În această criză, politicienii s-au confruntat nu cu o dilemă, ci cu o „trilemă”: protecţia sănătăţii, respectarea libertăţilor, promovarea prosperităţii, spune filosoful. 

Interviul integral: 

- Trecem de la inchisoare la societatea de supraveghere?

- Nu a fost inchisoare şi nu va fi supraveghere. Izolarea a făcut obiectul unui consens destul de larg iar restricţia impusă părea proporţională cu riscul şi, mai ales, limitată în timp. Aceste două criterii se vor aplica şi pentru supravegherea viitoare: totul va depinde de amploarea şi de durata riscului. În rest, rămânem blocaţi în paradoxul timpului nostru. Pentru că cetăţeanul democraţiilor hipermoderne cere statului tot mai multă libertate şi in acelasi timp tot mai multă protecţie. Îi cere să slăbească şi să crească în greutate în acelaşi timp: acest lucru este dificil pentru „regimul” nostru democratic. În numele libertăţilor, vom denunţa (pe bună dreptate) neglijenţa birocratică şi de regulile absurde care ne împiedică să facem ceea ce pare urgent şi evident: măşti, teste; în numele protecţiei, vom solicita reprimarea „oamenilor care sunt cu adevărat inconştienţi”. Dar, în numele libertăţilor, vom fi reticenţi să încredinţăm statului datele noastre (sănătate, locaţie, etc.) pe care le oferim cu o nepăsare generoasă imediat ce deschidem o aplicaţie smartphone. Trebuie să recunoaştem că suntem foarte dificil de guvernat.

- Vom recupera libertăţile pierdute în timpul crizei sau ar trebui să ne temem de o regresie mai fundamentală?

- Problema principală este creşterea „sanitarismului”, adică tentaţia de a sacrifica totul pe altarul sănătăţii publice. Acesta este un punct asupra căruia trebuie să fim foarte vigilenţi, deoarece are o parte buna şi o parte întunecată. Partea buna ii contrazice pe toti cei care au vorbit despre societatea noastră ca fiind exclusiv capitalista şi consumatoare. De fapt, în ultimele trei luni, am adoptat sloganul extremei stângi: „Vieţile noastre valorează mai mult decât profiturile lor”. Cu excepţia faptului că aceste profituri sunt potenţial şi ale noastre, aşa cum vom vedea cu cruzime în lunile următoare. În orice caz, economia s-a oprit pentru sănătatea şi viaţa oamenilor, inclusiv a persoanelor în vârstă. Dar cealaltă parte, cea intunecata este că “sanitarismul” este probabil să se reverse, dacă aş putea spune asa, din toate părţile. Dacă iau definiţia OMS a sănătatii adică - „bună starea fizică, mentală şi socială” -, îmi spun nu numai că eu nu sunt prea sănătos dar că va fi dificil pentru a stabili limitele acestui „drept la sănătate”.

În plus, sănătatea devine nu numai un drept, ci şi o datorie. Pentru că, după tot ce face societatea pentru sănătatea mea, va trebui să o păstrez, nu atât pentru mine cât şi pentru alţii. Comportamentul „rău” (fumatul, băutul, consumul de mâncare sărată, tuse etc.), dacă nu chiar boala este astfel pe cale de a deveni o vină, ca în romanul lui Samuel Butler, Erewhon (1872), unde bolnavii sunt tratati ca infractori. Pe scurt, în numele sănătăţii, de acum înainte libertăţile vor risca sa fie sacrificate. Şi am putea adăuga că sănătatea (re)devine sinonima cu mântuirea. „Sănătate sau moarte”, am putea spune! Pentru că astăzi, interdicţiile alimentare nu mai sunt dictate de biserici, ci de doctori; precum riturile şi rugăciunile. Sănătatea ca drept, datorie şi mântuire: aceasta este „sanitarismul” care ar trebui limitat fără a renunţa la beneficii. Pentru că regresul libertăţilor nu vine niciodată de sus fără complicitatea celor de jos, adică a noastra. O ştim din Servitutea Voluntara a lui La Boétie.

- Chiar mai mult decât regresiunea drepturilor noastre individuale, nu trebuie să ne temem pierderea unui anumit stil de viaţă occidental şi tipic francez?

- Ar trebui sa vedem in timp dacă ne-am pierdut modul nostru de viata lipsit de griji şi încrederea. Nu prea cred. Prevad ca se vor întoarce! Şi odată cu ele, intalnirile cu prietenii, terasele cafenelelor şi mesele de familie unde ne vom putea certa intre noi de la mai putin de un metru. Şi toate acestea vor fi incluse în moştenirea intangibilă a umanităţii! Soarta măştii va fi totuşi interesantă de observat, deoarece este o adevărată inovaţie culturală. În Franţa, purtarea mastii este o protecţie personală; în Asia, este o conservare a colectivităţii. Aici un act de neîncredere; acolo un gest de civilitate. Cum îl vom adopta in cultura noastra?

- Societatea trebuie să accepte o parte din riscuri?

- Acesta este unul dintre defectele majore ale „principiului precauţiei”. Când îl priveşti în sens „literal”, este un principiu subtil care se referă la riscuri puţin cunoscute, ale căror consecinţe ar fi groaznice şi, mai ales ireparabile. Această subtilitate a fost spulberată - chiar de anumiti jurişti - pentru a deveni imperativul categoric al riscului zero, adică al inacţiunii. De aici si utilizarea delirantă a acestui principiu, folosit tot timpul ca recipient pentru toate fricile timpului nostru. Acest principiu marchează apariţia marelui imperiu al fricii, care a devenit nu numai o virtute, ci şi o datorie şi o cvasi-înţelepciune. Cine nu tremură astăzi de frica săvârşeşte triplul păcat al ignoranţei, al neglijenţei şi al neputinţei: el va fi pus la zid. Frica a devenit un argument de autoritate. Dar, dacă frica este singurul nostru ghid în faţa unui orizont care ni se prezinta doar catastrofal, acest lucru riscă să descurajeze o mulţime de vocaţii.

Manifestul ecologist „100 de principii pentru o lume nouă”, publicat în Le Monde m-a siderat prin conţinutul exclusiv moral şi moralizator. Aş sugera acest 101 principiu care ar rezuma-l: „A sosit momentul să iubim dragostea şi să urâm ura”. Ecologia va avea zile grele dacă nu intelege că trebuie sa faca curatenie în interiorul său. Nu putem lupta cu încălzirea globală prin faptul că suntem ostili energiei nucleare; nu putem ignora daunele aduse mediului cauzate de extracţia metalelor rare necesare tranziţiei energetice; nu poţi fi adept al « descresterii economice », cât timp stai cu nasul lipit in smartphone si în timp ce speri la o creştere a speranţei de viaţă etc. Recunosc că am o uşoară îngrijorare când am citit că ecologistul Nicolas Hulot este figura politică preferată a francezilor.

- Regimurile autoritare au apărut mai eficiente în lupta împotriva virusului. A expus criza defectele democraţiilor liberale?

- Voi cita aici prezentarea făcută de economistul Hubert Kempf în revista Telos. În această criză, politicienii s-au confruntat nu cu o dilemă, ci cu o „trilemă”: protecţia sănătăţii, respectarea libertăţilor, promovarea prosperităţii. Regimurile autoritare au ales sănătatea şi prosperitatea în detrimentul libertăţilor. Regimurile „liberale” (Statele Unite) au preferat prosperitatea şi libertăţile decât logica sănătăţii. Modelele social-democratice europene au privilegiat sănătatea şi libertatea faţă de prosperitate. Dar această tipologie trebuie citită într-un mod dinamic, deoarece o criză este doar clipa când sunt afişate alegerile prioritare. Este încă prea devreme pentru a spune cine a reusit cel mai bine, deoarece criza de sănătate nu s-a încheiat şi criza economică abia a început. China a păcătuit prin spaţiul său public blocat, ceea ce a împiedicat alerta şi a ascuns amenintarea: ea poartă o grea responsabilitate în criză. Dar, dacă cercetătorii ei sunt primii care descoperă vaccinul, ea va fi iertata. Statele Unite au suferit din cauza organizarii federale şi a pilotajului neregulat. Democraţiile asiatice, Taiwan şi Coreea de Sud, au demonstrat maturitatea şi eficienţa lor.

- Ar trebui să se reinventeze democraţiile liberale europene?

- Această criză ne face conştienţi de punctele noastre forte şi punctele slabe. Cum adoram să ne detestam pe noi înşine, cele slabe apar mai des decât cele forte. Cu atât mai multe motive pentru a reaminti aceste lucruri: sistemul de sănătate a rezistat; cetăţenii s-au supus cu înţelepciune măsurilor; instituţiile au funcţionat; educaţia s-a schimbat; spaţiul nostru public şi-a demonstrat vitalitatea şi maturitatea; au fost puse în funcţiune mecanisme puternice de solidaritate (de stat, asociative, individuale); criza a stârnit inventivitatea. Suntem foarte departe de prăbuşirea anunţată. Şi, prin urmare, foarte departe de a fi nevoiti să cerem ca „nimic să nu fie ca înainte”. Profeţii revoluţiei de după isi fac iluzii. Desigur, a trebuit să dramatizăm - poate excesiv - dar a fost necesar pentru mobilizarea energiilor. Totuşi, totul nu a funcţionat asa cum ar fi trebuit, trebuie sa recunoastem.

Am fost prea siguri de noi înşine! Şi aceasta este o observaţie colectivă care ii priveşte nu numai liderii politici, ci si mass-media, experţii şi cetăţenii: nu am ştiut; dar nici nu am vrut să ştim. Putina modestie nu ne face rău. Ea trebuie să permită examinarea măsurată, dar scrupuloasă, a eşecurilor şi disfuncţiilor anterioare crizei. Scopul nu trebuie să fie acuzarea sau condamnarea - la ce bun? - dar să tragem lecţii colective pentru viitor. Criza trebuie să facă posibilă deblocarea dezbaterilor: despre sănătate, educaţie, muncă, birocraţie, graniţe ... Sper că democraţia noastră se va îmbunătăţi în arta atât de dificilă - dar vitală – de raportare colectivă.

Cu toate acestea, va rămâne o singură slăbiciune majoră: după criza economică, nivelul datoriei ţării va deveni gigantic (115% din PIB). Această datorie pare abstractă: dar, criza după criză, se lărgeşte, reducând spaţiul de manevră. Deoarece această datorie nu inseamna doar bani, este mai presus de orice politică: sunt strategii pentru viitor, investiţii pentru mediu, sprijin pentru inovaţie, garanţii pentru securitate, prosperitatea şi solidaritatea de mâine. Ea implică soarta copiilor şi a nepoţilor noştri, pentru care avem o datorie: să îi facem să îşi dorească să crească şi să continue lumea. Datorie pe care o tradeaza toţi cei care predică ura faţă de prezent: pentru că ura faţă de prezent distruge viitorul.

Pierre-Henri Tavoillot este lector de etică şi filozofie politică la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV) şi preşedinte al Colegiului de Filozofie. Membru al Consiliului de analiză a Societăţii.