Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: O zi tristă a culturii naţionale

„Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleşitoare molimă. Aşa este, dar mai sunt şi alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naţionale li se pare unora (ca şi Academia) de prisos, un fel de reminiscenţă sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiţi contemporani grăbiţi, să fie scos din memoria colectivă”, a scris Ioan Aurel Pop pe Facebook.

Conform acestuia, un alt motiv al acestei atitudini este legarea sărbătorii de momentul naşterii lui Mihai Eminescu.

„Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viaţa noastră? Şi, pe deasupra, un scriitor <naţionalist>, <autohtonist>, <conservator>, preţuitor al Moldovei, al României şi al lui Ştefan cel Mare! Cam aşa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară şi de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmaţia drept o excepţie regretabilă, dar azi nu mă mai mir aşa de tare şi nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepţie. De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea <albă>, prea <elitistă> şi chiar <discriminatorie>, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar”, spune preşedintele Academiei Române.

Acesta susţine că un alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie este chiar celebrarea culturii, cuvânt care unora le provoacă reacţii bizare.

„În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt <odios>, anume adjectivul <naţională>. Cultura românească este (sau era, până nu demult) naţională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită naţiune. Azi, naţiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca şi cum adepţii ei – mari spirite ale umanităţii dintre secolele al XVI-lea şi al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Aşa că aceia care celebrează naţiunile ca forţe coagulatoare de valori perene sunt aproape puşi la zid, stigmatizaţi drept nostalgici ai dominaţiei forţelor anacronice, dispreţuiţi, excluşi din societatea aleasă. Este adevărat că nu toţi. Cei care proslăvesc naţiunile mari şi puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruţaţi, fiindcă noii ideologi vor <egalitate, dar nu pentru căţei>, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat”, a mai scris Ioan Aurel Pop.

„Prin urmare, Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori ale identităţii românilor – ne-au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar şi glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut-o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. El s-a identificat şi cu dacii, şi cu romanii, şi cu Decebal, şi cu Traian, <de la Nistru pân-la Tisa>. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el <în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească> (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu şi care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre şi din postura de poet naţional, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înşişi ar fi produs o creaţie culturală comparabilă cu a <băietului> cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toţii ridicoli, precum <musca la arat>, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, şi el uitat demult”, consideră Ioan Aurel Pop.

El mai spune că naţiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare, iar cultura „în ansamblul ei – aidoma muncii, raţiunii, educaţiei, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni”.

„În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română aşa cum au făcut-o Eminescu, dar şi cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Haşdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu şi mulţi alţii şi să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneştenilor: <Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viaţa noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie şi de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare>. În privinţa naţiunii române şi a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naştere vor fi peste câteva luni 150 de ani): <În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească>. Acelaşi mare istoric adaugă lămuritor: <Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români>. Pentru Iorga, România era şi limba română, dar şi pământul acesta frământat, format din ţări româneşti unite. România şi, implicit, naţiunea au nevoie de protecţie cotidiană, de cale deschisă spre viitor”, a adăugat academicianul.

„Celebrând cultura naţională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a naţiunii întruchipate de el, la virtuţi, la valori şi la încredere. Eminescu se apără singur prin creaţia sa şi astfel protejează şi cultura naţională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele faţă în faţă, ochi în ochi şi suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de ştiinţele fundamentale, de medicină, adică de toată creaţia spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă şi fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români şi că participăm la concertul internaţional, adică la dialogul dintre naţiuni. Datorăm acest dialog identităţii noastre naţionale, pe care au exprimat-o toţi marii creatori ai culturii române, în frunte cu <cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc>”, a încheiat Ioan Aurel Pop.