Radu Mihăileanu: Filmul "Concertul" m-a ajutat să înţeleg sufletul slav în profunzime

Regizorul francez de origine română mai povesteşte în interviul acordat MEDIAFAX despre aventura distribuirii lui Melanie Laurent într-unul dintre rolurile principale din film, despre motivele care îl fac să se întoarcă pentru filmări în România, despre cum a fost golită celebra Piaţa Roşie din Moscova pentru turnarea peliculei sale, dar şi despre documentarea şi scrierea scenariului pentru "Concertul".

Noul film al lui Radu Mihăileanu, care a avut premiera în Franţa la începutul lunii, spune povestea lui Andrei Filipov, un dirijor care a ajuns să fie om de serviciu în sediul celebrului Teatru Balşoi din Moscova.

Printr-o întâmplare, acesta intră în posesia unei invitaţii către Orchestra Balşoi de a susţine un concert la Paris. Filipov şi se hotărăşte să îşi adune vechii prieteni pentru a ţine un ultim concert la Paris, sub titulatura orchestrei Balşoi.

Din distribuţia filmului fac parte Alexei Guskov, Miou Miou, Melanie Laurent, Vlad Ivanov şi Francois Berleand.

Lungmetrajul "Concertul" a fost filmat în proporţie de aproximativ 60 la sută în România, o săptămână la Moscova şi restul la Paris. Potrivit lui Radu Mihăileanu, filmările din România s-au desfăşurat la studiourile Castel Film, dar şi în alte locuri din Bucureşti, printre care Institutul "Ana Aslan" şi Arenele Romane.

Filmul a avut premiera de gală joi seară, la Cinema City (AFI Palace Cotroceni) din Capitală şi de vineri rulează în cinematografele româneşti.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Radu Mihăileanu:

Reporter: De ce alegeţi să filmaţi în România?

Radu Mihăileanu: Nu ştiu, mi se pare că eu cunosc ţara asta de undeva. Am fost odată într-o călătorie destul de lungă de la 0 la 22 de ani, deci am o înclinaţie afectivă. De câte ori se poate voi veni să filmez aici, pentru că sunt acasă. Acasă, din două puncte de vedere. Acasă pentru că sunt român şi pentru că m-am născut aici şi pentru că afectiv mă trage şi acasă pentru că de multe ori cam jumate din echipa mea sunt români. Pe unii îi duc chiar în străinătate. Ei mă înţeleg pe mine, eu mă înţeleg foarte bine cu ei, pentru că ei cunosc locurile, cunosc Bucureştiul destul de bine şi ţara. Totul e mult mai uşor. Când e mai uşor e cinematografic. Eu cred mult în asta... că ceea ce e pe ecran la un moment dat... bineînţeles, e tehnic, e imagine, dar e o parte şi sentimentală, nevăzută, care e pe ecran, când te înţelegi cu echipa, când te iubesc şi tu îi iubeşti pe ei, când vor să îţi dea totul ca să îţi facă plăcere şi tu vrei, în schimb, să le oferi ceva, pentru că ei ţi-au oferit o parte din energia şi sufletul lor, eu cred că se vede pe ecran. Deci, de ce să caut în altă parte când am totul aici? Când se poate. Când nu se poate, când subiectul îmi interzice, când nu găsesc niciun decor aici, mă duc în altă parte. Dar, de câte ori se va putea, voi veni (în România, n.r.).

Rep.: Povestiţi-mi despre experienţa filmărilor în Piaţa Roşie (din Moscova, n.r.).

R.M.: A fost incredibil. Am avut şase luni de parlamentări ca să avem autorizaţia pentru filmat şi emoţiile aferente... adevărul este că le ceream mult... era ca şi cum am fi cerut la Paris să se taie Champs Elysees. Ca şi cum am fi cerut să scoată afară toţi turiştii de pe Champs Elysees, să fim numai noi. Am făcut-o. Ceea ce nu mi-am dat eu seama atunci şi mi-am dat seama la sfârşitul filmărilor sunt două lucruri - unu: că eram singuri acolo ca la "James Bond". Cred că numai ei au avut Piaţa Roşie fără un turist sau un moscovit. Şi mult mai emoţionant pentru mine decât pentru prietenii mei francezi era că eu am trăit până la 22 de ani, când am fugit, şi după aia, că acest coşmar era încă... am trăit cu imaginea asta a duşmanului numărul 1 care era Kremlinul. Nu ruşii, dar Kremlinul. Adică inima răului era Kremlinul... adică ei ne-au buşit, ei ne-au făcut tot ce ne-au făcut. Deciziile de acolo au venit, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Deci să mă duc eu să filmez la picioarele Kremlinului o comedie, eu, micul românaş, în ţara aia mare, fratele nostru, cum se numea pe timpuri, a fost un fel de revanşă a destinului şi, mai ales, să fac o comedie şi cu actori nemaipomeniţi ruşi, care şi ei participau la aceeaşi comedie şi la aceeaşi revanşă. Şi ei au trăit aceeaşi dramă ca şi noi. Deci era nemaipomenit. Cred foarte mult, că orice tragedie şi orice dramatism se poate rezolva cu umor.

Rep.: Tatăl dumneavoastră a fost acolo?

R.M.: Da, a fost cu mine şi vrea să vină şi la premieră. Când o să fie premiera la Moscova, o să fie şi acolo. E în sală acuma, e aici (la premiera de gală a filmului în România, joi seară, n.r.).

Rep.: Povestiţi-mi cum v-aţi documentat, în Rusia, pentru "Concertul". O parte din poveştile personajelor din film au fost culese atunci?

R.M.: Eu nu ştiam că au fost daţi afară. Când am plecat la Moscova, aveam un fel de rezumat al poveştii, dar nu ştiam chestia asta. Deci ei ne-au spus chestia asta, că în anii '80, evreii au fost daţi afară. Mai ales, am aflat multe detalii din viaţa de zi cu zi a celor care au trebuit să supravieţuiască. Şi mi-au povestit cum erau şoferi de taxi, şoferi de ambulanţă, unii vindeau samovare, alţii îşi făcuseră o mică grădină în afara Moscovei şi vindeau legume şi fructe. Deci, fiecare s-a descurcat. Ţin minte, după Revoluţie, că mă luau unii cu taxiurile. Erau doctori, ingineri... ei săracii nu aveau bani şi erau ziua ingineri şi doctori şi seara făceau taximetrie. Deci şi la ei a existat şi există încă aşa ceva. M-au interesat foarte mult detaliile astea, detaliile social-politice şi după aia, m-am dus mult acasă la oameni, să văd cum e patul, cum e masa, cum e biblioteca, ce muzică au... Au viniluri? Au casete? Au CD-uri? Şi bucătăria mă interesează foarte mult. E un revelator extraordinar psihologic despre cum oamenii trăiesc. Îmi place să deschid dulapurile şi sertarele să văd au căni? n-au căni? au farfurii mici, mari. Şi frigiderul... frigiderul îmi spune ce mănâncă, ce nu mănâncă şi vezi şi nivelul social. Îmi place să intru în intimitate, să intru pe sub pielea societăţii. În cele trei săptămâni cât am stat acolo s-a discutat de toate, politică, societate, muzică. Sunt nebuni... ăştia sunt ţara muzicii. Sunt nebuni. Adică unii sunt artişti. Am cunoscut o profesoară de 80 de ani. Profesoară de pian celebră, care i-a format pe mulţi. Ea era sub clopotul ei, acolo. Era pe altă lume. Habar n-avea cât costa o pâine. Ea era numai cu compozitorii ei, cu pianul, cu dificultăţile muzicii. E nemaipomenit. Unii muzicieni sunt de pe altă planetă.

Rep.:Cum aţi distribuit-o pe Melanie Laurent în film?

R.M.: Pe timpul când am luat-o pe Melanie, ea nu era vedeta de azi. Nu făcuse filmul lui (Quentin, n.r.) Tarantino ("Ticăloşi fără glorie/ Inglorious Bastards" - n.r.), luase un (premiu, n.r.) Cesar pentru cea mai bună speranţă, făcuse câteva filme bune, dar nu era atât de cotată. Eu am scris totuşi pentru ea. Ceea ce nu fac niciodată. Nu scriu niciodată pentru un actor, ca să rămân complet liber. Dar găsisem o fotografie de-a ei într-o revistă de cinema, am luat fotografia, am pus-o pe birou şi mi-am spus: "Uite, Anne-Marie Jacquet ar trebui să semene cu ea". După aia, povestea a fost că nu i-am propus. Mi-a fost frică sau poate am zis că e prea uşor. I-am propus altei actriţe, destul de cunoscută şi ea în Franţa, care mi-a zis "da" şi după aia, după două lecţii de vioară, i-a fost frică de vioară, mi-a zis: "Nu, eu niciodată nu o să pot să cânt la vioară". S-a speriat. Producătorul meu francez, care e un bun prieten al lui Melanie, a zis: "Domn'e, ai scris pentru ea, sun-o". Zic: "Crezi că o să fie interesată, că e greu cu vioara, că nimeni nu vrea să facă vioară". Mi-a zis: "Nu, sun-o". Şi am sunat-o, am stat la o cafeluţă cu ea, imediat ne-am simţit bine împreună, a citit scenariul. Mi-a zis imediat "Da". I-a plăcut şi scenariul şi rolul şi i-am zis: "Te rog, te rog, nu-mi spune da înainte de a lua nişte lecţii de vioară. Dacă nu te sperie vioara, după aia o să batem palma". A luat lecţii de vioară, i-a plăcut la nebunie. Nu cântase niciodată la vioară. A cântat un pic la pian pe timpuri şi după aia a fost extraordinar. A intrat foarte bine şi în repetiţii, înainte. A făcut zi cu zi repetiţii timp de trei luni. Şi fericirea a făcut şi pentru ea şi pentru mine ca imediat după filmarea mea - eu am terminat pe 22 sau pe 24 august - şi imediat a luat-o Tarantino şi au început filmările. Nu e nicio coincidenţă, pentru că filmul meu este distribuit în State (SUA) de fraţii Weinstein şi ei îl produceau pe Tarantino. Şi Harvey (Weinstein, n.r.) văzuse nişte materiale, o ştia pe Melanie, pentru că i-am spus că o luăm pe Melanie. Deci Harvey i-a propus-o lui Tarantino. Deci coincidenţa a fost bună... a devenit vedetă internaţională, vedetă europeană, a fost la Cannes. Filmul meu iese după, acum e megavedetă. Presa vrea să o vadă în Franţa. A făcut o campanie cu mine cu premiera filmului în Franţa. Acuma devine din ce în ce mai mare vedetă. Face un nou film în Statele Unite, va regiza o piesă de teatru, va scoate un album, va regiza un film... deci devine una dintre marile vedete internaţionale.

Rep.: Melanie Laurent a spus, în presa franceză, că i-aţi dat, în "Concertul", primul ei rol adevărat...

R.M.: I-am dat primul rol de femeie. Înainte avusese roluri de adolescentă, fetiţă. Când ne-am întâlnit prima dată, i-am spus: "Melanie, lucrăm împreună, dar eu am o o condiţie: îţi dau un rol de femeie şi nu mai vreau să faci pe fetiţa. Adică să fii o femeie de-adevăratelea, matură şi frumoasă. Eu, de fiecare dată când o văd, mai ales în scena din restaurant, spun: "E Nicole Kidman". E la fel de frumoasă ca ea, ca statură. E o vedetă americană, ca vedetele americane din anii '60 - '70. E Nicole Kidman. Îmi aduce aminte de ea cu ochii ei albaştri şi cu părul ei blond. Am lucrat foarte mult la costume, la coafură, la machiaj şi la prestanţa ei ca să fie femeie. Şi acum a declarat peste tot că nu mai vrea să facă roluri de fetiţă, chiar dacă are numai 27 de ani, că vrea să facă numai roluri de femeie.

Rep.: Aţi avut momente în care, precum personajul din film, aţi vrut să renunţaţi?

R.M: Problema e că în cinema, chiar dacă ai multe dubii... noi suntem între cele două, între o forţă mare de a avansa şi între o mare de dubii, care te pătrund în fiecare zi, seara, când vedem materialul, spunem că totul e prost, suntem tot timpul "up and down". Dar, din fericire, filmele costă atât de scump încât nu te poţi opri. La sfârşit, trebuie să dai filmul tuturor care ţi-au avansat banii. Nu poţi să dai înapoi. Dar eşti într-un dialog permanent cu tine însuţi şi ai nişte îndoieli groaznice. Dar asta e. Asta e şi frumuseţea meseriei.

Rep.: Cum este să regizaţi un film într-o limbă pe care nu o cunoaşteţi?

R.M.: Acum m-am obişnuit, sunt la al doilea cu limbi pe care nu le înţeleg deloc, (în filmul, n.r.) "Trăieşte!/ Va, Vis et Deviens" era ebraică şi limba etiopiană... După aia nu mi-a fost frică. Sunt pe de o parte traducători şi pe de altă parte am scenariul în două limbi, în franceză şi în limba originală. Şi cum repet mult, repet cu o lună înainte cu actorii, îmi intră dialogul în ureche. Şi înainte, singurul efort pe care îl fac este să mă duc în ţara respectivă şi îmi bag limba în ureche ca să prind ritmul şi melodia. Nu poţi dirija un actor impunându-i ritmul limbii tale, pentru că fiecare limbă are un ritm diferit şi un accent diferit. Ascult mult melodia şi în repetiţii îmi intră textul în ureche. La început, când dirijez actorii, am traducător, dar încetul cu încetul, cu cât avansează filmările, am din ce în ce mai puţin nevoie, că găsim cuvinte-cheie sau pe limba lui sau pe limba mea. Ne mirosim foarte repede, să zic aşa.

Rep: Nu v-a fost teamă că s-ar putea interpreta că în film prezentaţi, oarecum, clişee ale slavilor?

R.M.: Prezint clişee ale tuturor, nu doar ale slavilor şi ale francezilor. Directorul teatrului Chatelet e un pic un clişeu, pentru că nu se comportă toţi aşa. Marile comedii care îmi plac mie sunt un pic îngroşate. Chaplin nu făcea documentar, "Dictatorul" nu e un documentar. Luis de Funes... francezul de rând nu era aşa... la noi era (Ştefan, n.r.) Bănică... Comedia pură şi populară îngroşează mereu. Că sunt unii cărora nu le place, au dreptatea lor.

Rep.: În "Concertul", prietenii îi spun lui Andrei Filipov să mergă la Paris să dirijeze concertul, pentru că şi-a înnebunit familia ascultând "Concertul pentru vioară şi orchestră" al lui Ceaikovski. Dumneavoastră de câte ori aţi ascultat piesa aceasta?

R.M.: Nu mai ştiu. Îl ascultam, în orice caz, la filmare, de câte ori mergeam la filmare ascultam concertul, ca să nu uit spre ce trebuie să tind, ca să îmi intre în vine. Concertul era "la"-ul. Ca şi cum tot filmul ar fi fost un concert şi ca şi cum concertul ăsta al lui Ceaikovschi era "Nu uita, nu uita, trebuie să ajungi aici şi nu uita că asta e esenţa filmului tău". Deci săracul şofer cred că a devenit nebun. Cred că nu îl va mai asculta pe Ceaicovski în viaţa lui. Dar eu aveam nevoie şi îmi mai dădea şi forţă. Adică cum concertul ăsta îţi dă o energie nemaipomenită, mie îmi dădea, când ajugeam la filmare, îmi dădea forţă. Era ca şi cum m-aş fi uitat în ochii copiilor mei înainte de a pleca şi aş fi spus "Pentru voi o fac". Concertul ăsta îmi dădea energia vitală necesară fiecărei zile de filmare. De câte ori l-am ascultat... când scriam, l-am ascultat, când l-am pregătit, l-am ascultat, pentru că trebuia decupat şi analizat şi remixat în creierul meu. Când l-am filmat, l-am ascultat, când l-am montat, l-am ascultat şi la mixaj... s-a mixat instrument pe instrument şi la fiecare proiecţie. Acum... nu mă mai uit la tot filmul, mă uit doar la sfârşit, ca să intru în ambianţă, deci mă uit la concert.

Rep.: În ce stadiu sunteţi cu noul dumneavoastră proiect, "La source des femmes"?

R.M.: Acum termin scenariul. Trebuia să îl termin de vreo lună. dar nu pot să fac totul în acelaşi timp. Sper să îl termin la începutul anului.

Rep.: Aveţi vreo fotografie a unei femei la care vă uitaţi în timp ce scrieţi?

R.M.: Nu actriţe... am fost în nişte sătucuri unde am făcut multe poze cu femei de zi cu zi. Am nişte feţe nemaipomenite. Da, scriu cu feţele astea care sunt de o umanitate incredibilă. Chiar am una agăţată nu deasupra, dar lângă pat, să îmi intre bine în creier şi în vine (inspiraţia, n.r.).

Rep.: În filmele dumneavoastră atingeţi mereu teme ale istoriei dumneavoastră şi ale istoriei familiei dumneavoastră. Vă ajută regia de film să evoluaţi personal?

R.M: Eu sper că evoluez în viaţa mea. Fac filme nu numai ca să fac filme. Fiecare film mă învaţă ceva. Îmi aleg subiectele ca să călătoresc într-o altă cultură, într-o altă lume. "Trăieşte" m-a dus spre Africa, spre Etiopia, spre o cultură pe care nu o cunoşteam foarte bine, spre etiopienii creştini şi spre etiopienii evrei. "Trahir" m-a dus spre povestea tatălui meu şi spre război şi începuturile dictaturii comuniste, "Train de vie" m-a dus să vorbesc cu supravieţuitorii din lagăre. Ăsta ("Concertul", n.r.) m-a ajutat să înţeleg Rusia, sufletul slav în profunzime, muzica şi visul nebun al unui creator, care poate e visul nebun al oricărui om care vrea să atingă ceva în viaţa lui. Asta e calea mea. Filmul următor ("La Source des Femmes", n.r.) m-a dus într-o altă lume, pe care o ştiam puţin, dar superficial, şi m-a obligat să citesc mult, să citesc istorie, să citesc religia oamenilor ăstora, să fiu cât mai aproape de subiectivitatea lor, nu de a mea, să nu îi judec niciodată după felul meu de-a fi şi după cultura mea şi să înţeleg felul lor de a fi şi felul lor de a judeca viaţa. Asta e pasionant pentru mine. După aia se regăsesc tot timpul teme ale mele ca la orice creator, unde ne repetăm sau încercăm să înţelegem şi mai bine. Ăsta e inconştientul care ia pasul asupra conştientului.

Interviu realizat de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro.