"Spune adevărul puterii", un spectacol jucat de deţinuţi, în premieră la Teatrul Metropolis

Proiectul găzduit de Teatrul Metropolis a fost iniţiat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în parteneriat cu Centrul de Informare ONU pentru România.

Reprezentaţia a fost susţinută de 14 persoane private de libertate, de la penitenciarele Ploieşti şi Târguşor, care îşi execută pedeapsa în regim deschis sau semideschis.

Scenariul spectacolului de teatru este semnat de Ariel Dorfman şi se bazează pe mărturiile a 51 de personalităţi intervievate de Kerry Kennedy, martiri care spun poveşti diferite despre curajul de a lupta pentru libertate, publicate în cartea "Spune adevărul puterii. Voci din întuneric".

Fiecare poveste a crezului fiecăruia dintre aceşti activişti, mărturii ale unor limite depăşite, a fost interpretată sub forma unui monolog, fiind acompaniată de proiecţii video cu fotografii şi citate.

Istoria lui Hafez Abu Seada, care a scris povestea unei morţi într-o cultură a ruşinii - în care o tânără femeie este condamnată la moarte chiar de familia sa pentru că a fost violată de propriul frate, pe motiv că l-ar fi sedus -, sau cea a lui Bruce Harris, avocat al copiilor străzii din Guatemala, primul din istoria ţării care a făcut posibilă incriminarea poliţiei pentru uciderea unui copil, sunt doar două dintre poveştile dramatizate în cadrul spectacolului regizat de Anca Maria Colţeanu.

Fiecare dintre poveşti vorbeşte despre curajul de a rupe tăcerea şi a lua atitudine împotriva abuzurilor comise de sisteme politice, religioase împotriva drepturilor umane. Prin fiecare dintre ele, curajul se defineşte ca un exerciţiu de a-ţi învinge propriile temeri sau, aşa cum spune unul dintre personaje, momentul în care "Dumnezeu te scutură de praf".

Reprezentaţia a închis în ea două paradoxuri: pe de o parte, prezentarea poveştilor reale ale unor luptători pentru drepturile omului chiar prin vocile unor persoane private de libertate pentru încălcarea unor drepturi, şi pe de alta, transpunerea deţinuţilor în purtători de mesaj social.

Ambele dimensiuni de traseu existenţial, atât cea a personajelor, cât şi cea a actorilor au reconstituit povestea "aşteptării în întuneric" şi a "vieţii care-ţi aparţine o singură dată", formule repetate ca un laitmotiv pe parcursul piesei şi, totodată, mesajul comun al acestor destine jucate aparent la poli opuşi.

"Scena vieţii noastre s-a jucat la tribunal, pe această scenă am jucat povestea altor vieţi", a spus Marin Elisabeta, care a prezentat povestea Mariei Priskakova, prima femeie din Rusia care a înfiinţat o linie telefonică pentru raportarea cazurilor de violenţă domestică. A citit şi cartea lui Kerry Kennedy şi admiră personajul al cărui poveste a spus-o. Este fericită că a avut şansa de a fi selectată pentru acest proiect: "De astfel de proiecte au nevoie şi alte femei. Cred că este important ca societatea să urască păcatul, dar să primească omul. Eu nu fac parte din categoria erorilor judiciare. Eu sunt vinovată. Proiectul este important şi pentru că ne-a făcut pe noi, cei care suntem o ruşine pe obrajii familiilor noastre, să funcţionăm ca o echipă şi să transmitem un mesaj. Am apreciat mişcarea browniană cu care se deschide piesa". Marin Elisabeta este privată de libertate de zece luni şi crede că penitenciarul este o reproducere la scală mai mică a societăţii de afară. I-ar plăcea ca, de sărbători, Penitenciarul Târgşor să primească mai multe cărţi, pentru că îi place să citească.

"Ar fi minunat să mai fiu pe scenă din nou", spune Cosmina, care a interpretat rolul jurnalistei care spune povestea fetei condamnate de propria familie pentru că a fost violată. "Toate poveştile spuse au fost emoţionante. Sunt lucruri care au fost ascunse de multe culturi şi pentru care oamenii au luptat".

Pentru Vlad Vasilescu, spectacolul a fost extraordinar. Aflat pe scenă pentru prima dată, el a resimţit puternic emoţiile. "La început nu mi se părea o idee prea bună. Le mulţumesc Ancăi şi Alinei, doi oameni extraordinari care au făcut totul posibil şi care ne-au mobilizat. Ele au ştiut să ne facă exerciţii pentru a ne uni şi a ne face să putem interacţiona unul cu altul". Crede că un articol despre spectacol ar trebui să se concentreze pe poveştile militanţilor. Cea spusă de el a fost a unui locuitor din Myanmar care spune poveştile nedreptăţilor comise de soldaţi împotriva civililor, după ce vede cum un băiat se sinucide din cauză că este forţat de aceştia să se culce cu mama sa. Chiar dacă vede cum eforturile lui de a relata adevărul sunt irosite şi vede aceste poveşti aruncate la gunoi, eroul continuă să lupte.

Pentru Conan Dumitru, seara de 10 decembrie a fost unică. "M-am simţit în al nouălea cer. Nu m-am gândit niciodată că atâtea persoane ar putea să ne aplaude". L-a impresionat povestea celui care, după ce vizitează un spital de boli psihice în care oamenii sunt ţinuţi în cuşti, începe să lupte pentru dreptul la demnitate al pacienţilor.

Marina Mizdrescu mai are trei săptămâni până la finalul perioadei de detenţie. Prezenţa pe scenă a fost o experienţă extraordinară, pentru că a trezit-o din amorţeala celor zece ani de detenţie. Ştia importanţa piesei şi a mesajului transmis, care poate aparţine doar unui luptător care caută adevărul.

Nan Ştefan, un alt actor din acest spectacol, nu s-ar fi gândit niciodată că ar ajunge să joace într-un spectacol de teatru, din cauza meseriei sale de mecanic auto. I-a plăcut povestea lui Desmond Tutu, cu care s-a identificat. "De 11 ani mă chinui să spun adevărul, dar nimeni nu mă crede".

De cealaltă parte, Predescu Cristian Petruş simte că a trăit un moment unic din viaţa sa. Ar vrea să continue să joace şi după ce va fi eliberat, pentru că îi place foarte mult.

Pentru distribuţia acestui spectacol au fost selectate 14 persoane private de libertate, dintre care 13 actori şi o fată sufleur. Delictele pentru care acestea ispăşesc pedepse sunt înşelăciune, furt, tentative de omor şi chiar crime. Faptele comise nu au apărut alături de numele lor, cu speranţa că, măcar pentru o seară, publicul poate privi fără să judece, găsind în teatru un spaţiu suspendat, un Isarlâk al lui Ion Barbu, situat "la mijloc de Rău şi Bun".

"Odată căzută cortina, în faţa celor mai mulţi dintre noi se deschid uşi, în timp ce în spatele altora se închid porţi. Suntem cu toţii egali, avem cu toţii aceleaşi drepturi şi libertăţi. Ele ne unesc, nu ne despart", a spus, în descrierea spectacolului, Cristina Bălan, director adjunct al Centrului de Informare ONU pentru România.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată pe 10 decembrie 1948, prevede în articolul 27 dreptul oricărei persoane "de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii şi de a se bucura de arte".

Kerry Kennedy este descendentă a familiei Kennedy şi face parte din conducerea organizaţiei Amnesty International. Este fondatoare a Robert F. Kennedy Memorial Center for Human Rights şi autoarea a numeroase cărţi pe tema drepturilor omului. În apilie 2009, ea s-a aflat în România pentru a promova proiectul "Spune adevărul puterii".