Statele UE decid cine sunt beneficiarii drepturilor după decesul autorului unei opere de artă

Pictorul Salvador Dalí a decedat la 23 ianuarie 1989 în Spania, la succesiunea sa având dreptul cinci moştenitori legali, membri ai familiei sale.

Pe de altă parte, în privinţa drepturilor sale de proprietate intelectuală, Salvador Dalí desemnase, prin testament, statul spaniol ca legatar universal, în sensul dreptului succesoral francez. Aceste drepturi sunt administrate de Fundación Gala-Salvador Dalí, fundaţie de drept spaniol creată în 1983 la iniţiativa pictorului.

În 1997, Fundación Gala-Salvador Dalí a încredinţat VEGAP, societate de drept spaniol, un mandat exclusiv, valabil la nivel mondial, de gestiune colectivă şi de exercitare a drepturilor de autor asupra operei lui Salvador Dalí.

Pe de altă parte, VEGAP se află într-un raport juridic contractual cu entitatea omologă din Franţa, ADAGP, care este însărcinată să gestioneze drepturile de autor ale lui Salvador Dalí pe teritoriul francez.

Începând din 1997, ADAGP a colectat în Franţa sumele aferente drepturilor de exploatare a operei lui Salvador Dalí, care au fost transferate, prin intermediul VEGAP, către Fundación Gala-Salvador Dalí, cu excepţia dreptului de suită. Astfel, în aplicarea legislaţiei franceze, ADAGP a plătit în mod direct sumele aferente dreptului de suită moştenitorilor legali ai lui Salvador Dalí.

Considerând că, în temeiul testamentului lui Salvador Dalí şi al dreptului spaniol, trebuia ca dreptul de suită perceput cu ocazia vânzărilor lucrărilor artistului la licitaţie, pe teritoriul francez, să îi fie transferat, Fundación Gala-Salvador Dalí şi VEGAP au solicitat unui tribunal din Paris obligarea ADAGP la plata acestei sume. În cadrul acestui litigiu, instanţa franceză a sesizat Curtea de Justiţie a UE de la Luxemburg pentru a se stabili dacă Directiva 2001/84 se opune unei dispoziţii de drept intern care rezervă beneficiul dreptului de suită numai moştenitorilor legali ai artistului, cu excluderea legatarilor testamentari.

Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale instituie un drept de suită obligatoriu în beneficiul autorului unei opere de artă şi, după moartea sa, al avânzilor-cauză ai acestuia. Dreptul de suită este un drept de proprietate intelectuală care permite autorului şi, ulterior, avânzilor-cauză ai acestuia, să încaseze un procent din preţul obţinut la orice revânzare a uneia dintre operele sale, ulterioară primei înstrăinări. De acest drept beneficiază autorul pe durata întregii sale vieţi şi, ulterior, avânzii-cauză ai acestuia timp de 70 de ani de la data decesului artistului.

Legislaţia franceză limitează categoria beneficiarilor dreptului de suită, după moartea artistului, numai la moştenitorii legali, cu excluderea legatarilor. Un artist nu poate dispune prin testament cu privire la acest drept.

Prin hotărârea pronunţată joi, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene consideră că, în lumina obiectivelor urmărite de Directiva 2001/84, statele membre dispun de libertatea de decizie legislativă proprie pentru a stabili categoriile de persoane care pot beneficia de dreptul de suită după decesul autorului unei opere de artă.

Astfel, în această privinţă, Curtea aminteşte că adoptarea Directivei 2001/84 are la origine un dublu obiectiv. Pe de o parte, aceasta urmăreşte să se asigure că autorii operelor de artă plastică şi grafică beneficiază de succesul economic al creaţiilor lor. Pe de altă parte, directiva are ca scop să se pună capăt denaturării concurenţei pe piaţa obiectelor de artă, în măsura în care plata unui drept de suită în anumite state membre poate conduce la deplasarea vânzărilor de opere de artă în statele membre în care acesta nu se aplică.

În ceea ce priveşte pimul obiectiv, care urmăreşte să asigure un anumit nivel de remunerare artiştilor, Curtea de la Luxemburg consideră că realizarea sa nu se dovedeşte în niciun caz a fi compromisă prin devoluţiunea dreptului de suită anumitor categorii de subiecte de drept cu excluderea altora, după decesul artistului.

În ceea ce priveşte al doilea obiectiv, Curtea precizează că legiuitorul Uniunii a intenţionat să remedieze situaţia în care vânzările de opere de artă ar fi concentrate în statele membre în care dreptul de suită nu se aplică sau se aplică într-un procent inferior celui în vigoare în alte state membre, în detrimentul caselor de licitaţii sau al altor comercianţi de obiecte de artă de pe teritoriul acestor din urmă state membre. Astfel, reieşind că este indispensabil să se prevadă o armonizare cu privire la operele de artă şi la vânzările avute în vedere de dreptul de suită, precum şi cu privire la baza de evaluare şi la procentul acestuia, Curtea consideră că armonizarea asigurată de directivă se limitează la acele dispoziţii de drept naţional care au un efect direct asupra funcţionării pieţei interne. În consecinţă, nu este necesar să se elimine diferenţele între legislaţiile naţionale care nu pot aduce atingere funcţionării pieţei interne, dintre care fac parte dispoziţiile care stabilesc categoriile de persoane care pot să beneficieze de dreptul de suită după decesul autorului unei opere de artă.

De altfel, Curtea de Justiţie consideră că această analiză este confirmată de faptul că, deşi legiuitorul Uniunii a dorit ca avânzii-cauză (persoanele care nu au participat la încheierea contractului, dar faţă de care contractul produce efectele sale datorită raportului prin care sunt legate de părţile contractante-n.r.) ai autorului să beneficieze pe deplin de dreptul de suită după decesul acestuia, în schimb, în temeiul principiului subsidiarităţii, legiuitorul a lăsat fiecărui stat membru competenţa de a defini categoriile de persoane care pot fi calificate, în dreptul lor naţional, ca avânzi-cauză.

Potrivit legii române, cele trei categorii de avânzi-cauza sunt: succesorii universali (care dobândesc întregul patrimoniu al părţii contractante) şi cu titlu universal ai părţilor contractante (care dobândesc o fracţiune din patrimoniul părţii contractante); succesorii cu titlu particular (care dobândesc un drept individual) şi creditorii chirografari (creditorii lipsiţi de garanţii reale - gaj, ipotecă - având numai un drept de gaj general asupra activului patrimonial al debitorului - articolul 1718 Cod civil).

Analizând cazul Salvador Dalí, Curtea de Justiţie a UE precizează că revine instanţei de trimitere (tribunalul din Paris-n.r.) obligaţia de a ţine seama în mod corect de toate normele pertinente care vizează soluţionarea conflictelor de legi în materia succesiunilor, pentru a stabili care legislaţie naţională guvernează succesiunea drepturilor de suită aparţinând lui Salvador Dalí şi, în consecinţă, cine este, în temeiul acestei legislaţii naţionale, succesorul efectiv al drepturilor respective.