Stela

La ziuă, când s-au stins stelele, a plecat şi ea. A fugit singură, în cer, să n-o prindă seara, pe poteci neştiute.
Stela

După ce a plecat Olga Tudorache, pe la mijlocul toamnei, bănuiam că se vor mai stinge suflete. Habar n-am de ce, dar aşa se-ntâmplă. Cum se defineşte leatul, la naşteri, aşa se sapă pe răboj şi leatul morţilor. Şi când pleacă oamenii ăştia, Dumnezeiţi cu har şi cu infinite oglinzi de suflet, niciodată nu pleacă singuri – îşi mai iau prieteni, îşi mai cheamă colegi. Pleacă în grupuri, cum se petreceau cândva trupele, prin lume, ca să-i scoată pe oameni din necazurile lor.

Mă gândeam cu groază, spun, c-o să mai urmeze careva, dar, pentru nimic în lume, nu m-aş fi gândit la Stela Popescu. La 81 de ani, omul acesta părea, mereu, la început de drum. Gata să o ia, iar şi iar, de la capăt. Aprindea şi stingea luminile umblând, viguros, prin timpul nostru condensat, cu energiile ei nebănuite. Vibra aerul, şi scândura, şi şoapta.

Citeşte continuarea pe Gândul