Texte de Emil Cioran, traduse pentru prima dată integral în franceză

Cu puţin timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, mai mulţi autori înzestraţi cu multă fineţe, precum Denis de Rougemont şi Alexandre Marc, au făcut elogiul naţiunilor mici, convinşi fiind că proporţiile acestora îi împiedică pe locuitorii lor să cedeze în faţa voinţei marilor puteri.

Aceşti tineri autori, născuţi la începutul secolului al XX-lea, care animau revistele vremii prin ambiţia lor de a redefini gândirea politică franceză şi europeană, aveau un corespondent în Carpaţi, care îi citea pe Nietzche, Bergson, Spengler şi Moeller van den Bruck, punându-şi aceleaşi întrebări ca şi ei:

"Ce este cultura?",

"Ce este nihilismul?",

"Are istoria vreun sens?",

"Destinul imperiilor este războiul?" sau

"De ce sunt trecătoare toate civilizaţiile?".

Ei ar fi fost şi mai uimiţi să afle că naşterea acestui tânăr într-un sat din Transilvania şi apartenenţa lui la ceea ce se considera, pe atunci, "o naţiune mică", nu l-au făcut pe Cioran să devină impermeabil în faţa ideologiei exceselor şi a distrugerii, care era pe atunci în plină ascensiune în Germania.

Cioran avea 22 de ani în momentul când Hitler a ajuns la putere.

În toamna anului 1933, o bursă de studiu i-a permis lui Cioran să ajungă în Berlin. În mod bizar, acest pasionat de operele lui Dostoievski şi ale moraliştilor francezi a cedat în faţa fascinaţiei naziste. "Sunt entuziasmat chiar şi de ordinea politică de aici", îi scria Emil Cioran lui Mircea Eliade.

După un sejur la Munchen şi o primă călătorie în Franţa, Emil Cioran a publicat "Pe culmile disperării" (1934), apoi "Cartea amăgirilor" (1935) şi "Schimbarea la faţă a României" (1936).

Publicate de renumita editură franceză Gallimard, primele două opere ale lui Cioran au devenit foarte populare în cercul prietenilor săi din strada Odéon.

În aceste opere se regăsesc bazele unui sistem filosofic pe care Cioran, plecat din România în 1941 şi rămas apatrid până la moartea lui (20 iunie 1995, Paris), l-a construit ulterior în operele sale scrise în limba franceză, începând cu "Précis de décomposition" (1945).

Romanul "Schimbarea la faţă a României" a rămas un păcat de tinereţe, pe care Cioran ar fi preferat să îl facă uitat. La Bucureşti, o versiune cenzurată a fost reeditată în 1990, beneficiind de o prefaţă a autorului: "Am considerat că este datoria mea să suprim câteva pagini pretenţioase şi stupide".

Graţie editurii Editions de l'Herne, coordonată în ultimii 35 de ani de Constantin Tacu, a cărui fiică, Laurence, i-a urmat la conducere, acest volum, care a făcut obiectul unui adevărat scandal la vremea publicării, a apărut în limba franceză, în varianta lui integrală. Editorii francezi îl consideră un document istoric şi literar de primă importanţă.

El trebuie să fie perceput ca o confesiune fierbinte a unui tânăr disperat, marcat de lectura romanului "Declinul Occidentului", de Oswald Spengler, fiind în acelaşi timp revoltat că s-a născut într-o ţară lipsită de o mare istorie, orbit de mirajul totalitarismului şi contaminat de teoriile antisemite.

"Schimbarea la faţă a României" este o carte a tuturor tentaţiilor: fascistă, anarhistă, nihilistă, colectivistă, a disperării.

Cu toate acestea, "Schimbarea la faţă a României" este o carte traversată de influenţe complexe, care prevestea în bună măsură romanele ce urmau să fie scrise de Cioran.

Intitulat "Colectivismul naţional", capitolul IV relevă antisemitismul existent în România, în timpul paradelor militare ale Gărzii de Fier, condusă de Corneliu Codreanu.

Acest antisemitism a fost evocat din nou de Cioran înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la fel ca Maurice Blanchot şi Claude Roy, alţi doi mari nonconformişti ai anilor 1930, marcaţi de prejudecăţile antisemite.

Criticii literari susţin că romanul "Schimbarea la faţă a României" nu poate fi citit fără lectura, în prealabil, a textului "De la France", scris în limba română de Cioran, în 1941, în care tânărul autor aducea un elogiu "măsurii Franţei şi Franţei ca măsură".

Respingând furorile înfierbântate ale nihilismului, Cioran a ales claritatea şi echilibrul clasic, preferând arta conversaţiei în locul discriminărilor rasiste, cultura în faţa naturii şi simţul proporţiilor în faţa exceselor. Cioran avea 30 de ani în momentul publicării "Schimbării la faţă a României".

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată.

A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb, a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filosofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale.

"N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", a mărturisit el mai târziu.