„Viaţă şi destin”, un spectacol răscolitor despre dictatură, umanitate şi istoria Rusiei

Stalin îşi face şi el apariţia, ca voce la telefonul familiei Ştrum, telefon de altfel plin cu microfoane de urmărire. "Tătuca" îi urează lui Viktor Ştrum mult succes în cercetările sale, fapt care îi schimbă acestuia din urmă opţiunile politice.

"Viaţă şi destin", text pe care un grup de studenţi din Sankt Petersburg l-au studiat timp de cinci ani, sub îndrumarea lui Lev Dodin, profesorul lor, prezintă toate aspectele pe care le ia natura umană în cele mai tragice momente.

"Oamenii au ajuns să mă uimească şi cu lucrurile rele şi cu lucrurile bune pe care le fac", mărturiseşte Ana Ştrum, un înlocuitor al corului antic din tragediile clasice.

Astfel, în aceeaşi scenă se regăseşte petrecerea fiicei lui Viktor, cu lichior din magazinele KGB-ului, şi o procesiune de evrei care cântă o romanţă la instrumente de suflat, în timp ce mărşăluiesc spre moarte.

În fond, spectacolul "Viaţă şi destin", o colecţie de mai multe tragedii, unele colective, altele mici, personale, este o montare sublimă despre speranţă, speranţa umană care duce uneori la compromisuri murdare, alteori la gesturi măreţe.

Lev Dodin, prezent şi el la reprezentaţia de sâmbătă seară, a călătorit împreună cu studenţii săi în lagăre sovietice de dincolo de Cercul Polar, dar şi la Auschwitz-Birkenau, pentru a se documenta în vederea realizării spectacolului.

Dodin este una dintre cele mai importante figuri ale teatrului european, răsplătit cu prestigioasa distincţie "Masca de Aur".

Spectacolul lui Dodin, care va mai avea două reprezentaţii, sâmbătă şi duminică, s-a jucat în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din România (11 octombrie-21 decembrie).

"Considerând magnitudinea acestui spectacol, simpla noţiune de a îi decerna premii, fie în plus sau în minus, pare să fie lipsită de obiect", aprecia un critic în publicaţia Moscow Times.

La finalul spectacolului de patru ore, timp în care se face o incursiune în viaţa din lagărele comuniste şi naziste dar şi în viaţa intelectualilor forţaţi să facă compromisuri sub regimul lui Stalin, însăşi ideea de a aplauda pare o impietate faţă de mesajul şi perfecţiunea poveştii.

Ana Ştrum (Tatiana Şestakova), o bătrână evreică dispărută într-un ghetou, martor al ororilor, apare, micuţă şi cu o voce slabă, în diferite momente ale spectacolui pentru a povesti, simplu, fără urmă de patetism, cum a fost trimisă în ghetou de către autorităţi, cum i-a văzut pe vecinii ei privindu-i plecarea, impasibil sau jenaţi, şi cum în ghetou s-a simţit acasă, a simţit că aparţine unui grup de oameni cu acelaşi destin.

De altfel, în timpul spectacolului mărşăluiesc obsesiv prizonieri din lagăre sovietice sau naziste. Singurul lucru care diferă sunt costumaţia gardianului care îi comandă şi cântecul pe care sunt obligaţi să îl cânte.

Textul face o paralelă între regimul comunist şi cel fascist, despărţite simbolic de un gard folosit, în mod ludic, şi ca fileu pentru un joc de volei.

Textul lui Grossman, apărut în anii ‘60, a fost, de altfel, confiscat de KGB, acesta fiind publicat, 20 de ani mai târziu, în Elveţia.

Ana Ştrum este mama lui Viktor, un fizician care se luptă ca teoriile sale să fie apreciate într-o lume în care subordonaţii partidului cer socoteală pentru fiecare metru pătrat dintr-un apartament sovietic, repartizat de către autorităţi.

Dramele urbane ale terorii staliniste sunt întreţesute cu poveşti despre bătălia de la Stalingrad, când de celălalt capăt al firului cântă Internaţionala sau responsabilii armatei înjură ca nişte birjari printre bombe.

De asemenea, în timp ce moscoviţii sărbătoresc aniversări, fac duş sau fac dragoste, în lagărele sovietice sau naziste oamenii se bat pe mâncare, se ucid unii pe alţii sau plănuiesc să creeze o Internaţională a lor, mai bună, mai pură.

Citeşte mai multe…