Un român creează de 20 de ani, în creierul munţilor, o stare de emulaţie, de bine, de chef de jazz - Cronică de Festival: Gărâna de jazz 2016 FOTO

Ce este Gărâna? Hai, după douăzeci de repetate duceri şi emoţii este imposibil să nu spui, ce este Gărâna. Uite, eu aş porni de la pietrele, pietricelele, semnele, pernele, puse pe băncile din faţa scenei. Lăsate acolo peste zi, pentru că noaptea este a jazzului care te bagă în stări. Semnele lăsate în aşteptarea festinului de jazz din fiecare noapte. Diferite pietrele? Unele sunt asemănătoare până la lacrimă. Cum ar fi să faci vreo porcărie şi să te aşezi, să dobori pietricica şi să te aşezi tu în locul altuia? Gărâna are oameni care se ştiu de mult, pînă la pietricică. Care se ”sudează” de ani de zile pe maşini, pe biciclete, pe trenuri, ca să ajungă aici. Gărâniştii se ştiu din Bucureşti sau din Cluj. Gărâna este locul tău într-o improvizaţie. Gărâna, satul ăla de departe, nu este gata niciodată să găzduiască fizic un asemenea festival. Nu a fost şi nu este. Dar, asta nu are importanţă pentru că acolo te aşteaptă ceva invizibil: jazzul. Treci peste toate incredibilele lipsuri, cortul este casa ta. Şi dacă cineva se mai întreabă ce sens are cultura, să vadă cum jazzul, actul artistic, doboară orice inconvenient. Confort? Numai în astfel de momente realizezi cît de tare este cultura, ceva ce se adresează creierului, ce te ţine vioi în lumea asociaţiunilor tale mintale. Să fim serioşi, Gărâna este rezistenţă şi refuz. Te scoate din rând cu muzica aia. Cine stă cinci zile din fiţă, din obligaţie să asculte nişte jazz, cu note suflate, îngânate, fără pic de spectacol, în care spectacolul îl face imaginaţia şi educaţia muzicală? De aici încolo definim Gărâna 2016. Dejohnette, Wojtek Mazolewski, Yuri Honing Acoustic Quartet, Enrico Rava, Kari Ikonen Trio şi Magnus Öström Band au fost între 7 şi 11 iulie în vârful munţilor Semenic din Caraş-Severin, alături de alţi 80 de artişti, sau 22 de trupe, pe 3 scene. Băieţii care cântă la Gărâna umblă pe la cele mai tari festivaluri din lume. Problema lor este să refuze angajamente, dar vin la Gărâna pentru că un român Marius Giura îi cheamă. Deci, cum ar fi, îi cunoaşte românul obsedat de jazz şi este în stare acest român să creeze în creierul munţilor o stare de emulaţie, de bine, de chef de jazz. De douăzeci de ani cei mai importanţi cântă la Gărâna jazz. Nu este uşor. De aceea se pune pietricica aia pe bancă. Ieri, după ce s-a terminat cântarea, au rămas câteva. În aşteptarea următorului asalt, de anul viitor. Anul ăsta nu spun decât despre puţini. De ce? Mi-am luat prietenii deoparte şi le-am zis: fiecare spune un cuvânt doar despre ce ţi-a plăcut la Gărâna. Deci, Wojtek Mazolewski Quintet ritm, dar DeJohnette Coltrane & Garrison o singurătate din aia s-o tai, cu Enrico Rava vroiai să călătoreşti, Kari Ikonen Trio cântă la pian precum taie cuţitul.

Da, la Gărâna trebuie să fii. Cuvintele sunt de prisos. Acolo, este ca o ascensiune. Ori urci, ori uiţi că există jazzul-munte.