"Valurile, smintelile, păcatele", un volum despre problemele românilor, la Polirom. FRAGMENT din noua carte a Aurorei Liiceanu

Românii se confruntă cu numeroase probleme, precum cele în relaţiile de cuplu şi la locul de muncă, dificultăţi în educarea copiilor, conflicte cu vecinii şi, de cele mai multe ori, îşi spun, fără rezerve, povestea, fie în speranţa că vor primi o soluţie, fie doar pentru a-şi vărsa oful. Aurora Liiceanu i-a ascultat atât pe bucureşteni, în cadrul unei emisiuni de tip hotline, cât şi pe cei din mediul rural, la ei acasă, în satul Surani. Subiecte tabu, obiceiuri, credinţe şi superstiţii, toate se regăsesc în poveştile celor intervievaţi, pe care autoarea le analizează în încercarea de a clarifica modul în care oamenii de rând percep şi se confruntă cu obstacolele vieţii, informează editura Polirom.

Aurora Liiceanu este doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la Université du Québec à Montréal (UQAM), Canada, şi École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), Franţa.

În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la editura Polirom au mai apărut: "Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi" (2003, 2012), "Prin perdea" (2009, 2012), "Rendez-vous cu lumea" (2010, 2012), "Patru femei, patru poveşti" (2010, 2011), "La taifas" (2010, 2012), "Viaţa nu-i croită după calapod" (2011), "Cuvinte încrucişate" (2012), "Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii" (2013), "Legături de sânge. Povestea Ioanei" (2013) şi "Soacre şi nurori. La cine este cheia?" (2014).

Fragment din "Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor", de Aurora Liiceanu:

Plăceri lumeşti şi socializare feminină

Pentru Maria, satul este un loc unde te poţi mişca. Atâta vreme cât te ţin picioarele, a umbla de la unul la altul şi a primi oameni la tine este o mani¬eră de a trăi:
„Că ce? Picioarele mele nu s luate de ei, nu s luate de rechiziţie! Merg unde vreau şi văd pe cine vreau“.
Faptul că se ocupă cu croitoria o plasează pe Maria între persoanele cele mai vizitate şi căutate din sat, pentru că femeile au nevoie să se îmbrace pentru nunţi, petreceri sau pentru a pleca la Ploieşti mai gătite, că doar pleacă la oraş. A fi căutată de oameni este unul dintre lucrurile cu care ea se laudă, pentru că: „…vorbele nu le aduce vântu’ sau păsările… că ele vin la mine. Popa pleacă n timpu’ slujbei să bea o cafea la mine. Vine doctoru’, mai îmi ia tensiunea, mai vorbim, vine lume…“.
Mândră şi uşor glumeaţă, Maria lasă să se înţe¬leagă că este în termeni buni cu notabilităţile satu¬lui, ba chiar şi cu cei care, stând la Bucureşti, au o casă de vacanţă în satul Surani:
„I am zis popii să mi lase picioarele n afară cân’ oi muri. Să le pupe. Că e bine să te iubeşti cu popii, că ţi iartă păcatele. Doctoru’ vine la mine, nu stau eu după el. Cân’ am fost bolnavă, imediat a aflat ş a venit, nu l am chemat eu. Mi aduce medicamente“.
Mariei îi place să meargă la nunţi, la botezuri, şi nu la înmormântări. Îi place să se distreze, să danseze şi să mănânce bine, pentru că:
„…prea am dormit pă rogojină şi mi intra dun¬gile n carne… acum dorm pe recamier şi mănânc ce i mai bun. Şi stau la cald şi văd filme de alea indiene. Alea mi plac. Că s pasionate. Nimeni n avea televizor pe valea asta în ’73“.
Socializarea feminină este foarte apreciată de Maria, pentru că bărbaţii sunt excluşi şi ea are loc în afara cunoaşterii lor. Când sunt sărbători sau zile onomastice, femeile, pe rând, organizează întâl¬niri la care gazda se implică mai mult, pentru a le face pe toate să se simtă bine:
„Vecinele mele vin la mine sau mă duc eu la ele. Vin cu prăjituri şi ne ntâlnim, aşa, să petrecem. Bărbaţii nu vin, nu ştiu, că ei pleacă la servici sau la muncă. Vin femeile şi bem ţuică, vin, bere, lichior, ce se poate, şi vorbim de toate câte cele“.
Maria nu se sfieşte să amintească faptul că unele conversaţii au subiecte erotice şi că limbajul folo¬sit este mai liber, mai necenzurat. Pe de altă parte, unele teme abordate sunt specifice experienţelor feminine, aşa cum a arătat Simone de Beauvoir în cunoscuta sa carte Al doilea sex. Femeile au inte¬rese şi preferinţe comune prin însăşi apartenenţa lor la aceeaşi categorie de sex. Maria mai menţi¬onează faptul că temele politice lipsesc din con¬versaţiile lor, pentru că sunt neinteresante:
„…vorbim vorbe amestecate, nu ca să se ducă n sat, de vie, de copii, de morţi, că i am trimis la pământeanu’, adică la cimitir, de sculători şi pulărezuri… aşa, se ntâmplă. Că de ce să vorbim? Cu politica, nu. Nu ne ocupăm. Ne scuturăm de ăştia, că nu ne trebuie. Ce să vorbim politică? N are rost!“.
Pentru Maria, întânirile sunt pretexte pentru a şi etala experienţa de viaţă şi cunoştinţele căpătate în călătorii, impresiile pe care şi le a făcut în cursul lor:
„Eu am văzut multe, am făcut excursii! Lumea m a ameliorat. Ne zice că suntem ţărani cu păr pe limbă, că nu ştim să vorbim. Da’ eu am mers cam peste tot. Eu dacă văd ceva, vin şi mi fac. Şi mun¬cesc, că asta i drept, că mai uiţi de supărări… Nu mi plac moldovenii, nu mi place limba lor. Îmi place de olteni, de dobrogeni, c am fost la Eforie. Am fost la Braşov, e aglomerat şi numa’ spurcăciuni. Văd nişte naţii urâte! Numa’ boanghini! Nemţii e frumoşi“.

Viitorul mai îndepărtat: „O înmormântare de regină şi băieţii să tragă aicea ca ntr o staţiune“

Casa Mariei este încăpătoare, cu două dormi¬toare – „se poate face ca un apartament“ –, iar în fiecare cameră se află câte un televizor. Grădina este mare şi bine aranjată. Ea nu şi doreşte ca băie¬ţii ei să se întoarcă în sat. Cel mai bine este să rămână „locatari ploieşteni“. Să nu facă naveta. Pe lângă că e greu la ţară, „te duce o muncă ş o gospodărie“. La ţară este foarte greu, „că e muncă“.Dar la ţară e frumos. Băieţii Mariei vin şi vor veni în vacanţă, în concediu, „să şi petreacă aici, că e frumos“.
Motivul principal nu este atât frumuseţea sau nu este numai frumuseţea locului, cât aerul. Aerul curat. De Paşte, vin băieţii la ea, dar de Crăciun pleacă ea la ei, la Ploieşti. Nu i place să stea acolo, pentru că „stă sufocată n cameră şi se uită pe geam după muşte şi după stele şi se bate cu ţânţarii“.
Grădina poate fi lucrată şi de alţii, „de o femeie cu ziua“ şi uneori şi de ea. Grădina e mare, „aicea are pătrunjel, are mărar, o roşie şi varză, de toate, şi aici faci piaţa n grădină“. În afara conflictului cu Elena, Maria se consideră fericită. Oamenii din sat vin s o vadă, clienţi la cusut are, slavă Domnului! Unii îi lucrează la câmp şi ea le coase. Trocul func-ţionează bine. În comparaţie cu mulţi oameni, mai ales cu femeile, Maria este norocoasă:
„Nu am obligaţii la nimeni. Dacă vreau să mănânc, mănânc, dacă vreau să mă spăl, mă spăl, dacă vreau să merg la Bucureşti sau la Brăila, plec. Nu mă ntreabă nimenea. Văd femei, aici dacă pleci, unde ai stat, vezi să vii repede, ş apoi îs bărbaţii, se mbată şi fleşcăieşte. Am deprins libertatea şi eu mi am uşu¬rat viaţa. N are cine să mă reţină“.