Video Adrian Sârbu: Încet-încet, Ziarul Financiar a devenit un obiect de cult. În criza din 2008 nu i-a ajutat nimeni pe oamenii de business/Clasa bugetară s-a oligarhizat

Mihaela: Trebuie să treacă 20 de ani pentru ca românii să înveţe democraţia, spunea Silviu Brucan imediat după Revoluţia din 1989. Au trecut 34 de ani, suntem în România Partidului Unic. În 1998, echipa Ziarul Financiar îşi propunea să educe financiar o Românie care avea un PIB de doar 30 milioane de dolari. De peste 10 ori mai puţin decât acum. O Românie aproape de NATO, dar nu acolo, departe de UE şi o ţară în care românii se simţeau umiliţi în comparaţie cu cetăţenii europeni. Salariul mediu era 150 de dolari. Astăzi, la 25 de la lansare, Ziarul Financiar a sunat iar adunarea la sediul BNR, acolo unde s-a şi lansat.

Hofi: Fini, Cristian Hostiuc, începe să se laude cu ce a făcut în 25 de ani.

Fini: De aia există marketingul. Dacă tu nu te lauzi, nu crezi în produsul tău, atunci cine să creadă?

Hofi: Ce nu aţi făcut în cei 25 de ani?

Adrian Sârbu: În primul rând nu am dispărut, ziarul ăsta, datorită echipei, şi când spun echipă îl ai pe colegul Fini, Cristian Hoştiuc.

Fini: Prezent la datorie.

Adrian Sârbu: Noi când am început ziarul am început greşit. Redactorul -şef era un cetăţean de la Financial Times şi adjunctul lui era un cetăţean de la The Economist. Adică am început cu ştaif. Greşit. Oamenii foarte cumsecade, foarte bine plătiţi, însă nu înţeşegeau nimic din ce era în România. Principalul lucru pe care l-am reuşit este că pagina asta pe care ai arătat-o tu azi... ce e asta? o pagină albă cu două propoziţii, a fost percepută an de an, zi de zi de cititori în sensul în care a fost comunicată azi. Şi anume o oglindă a gândurilor lor, a vieţilor lor, a preocupărilor, a proiectelor lor, şi încet-încet a devenit un obiect de cult. Noi am avut o imagine foarte roz despre viitorul nostru, foarte roz. Facem România să funcţioneze şi să fie sincronizată cu economia occidentală. Şi a fost o temă foarte grea pentru că pe vremea aia principalul obiectiv al unei conduceri politice şi economice al unei ţări era trecerea de la o economia comunistă la economia capitalistă, se vorbea de terapie de şoc, de tot felul de aiureli. În România a fost cât se poate de rău. De aia am şi întârziat foarte mult. Totul a fost bine până în criza din 2008 când am descoperit că business-ul nu crescuse suficient de puternic ca să treacă singur criza din 2008. Şi foarte mulţi dintre oamenii pe care i-aţi văzut azi au mărturisit ce dificultăţi au avut în acea criză. Nu i-a ajutat nimeni în România.

Noi am ignorat faptul că aceşti bugetari vor deveni într-o zi preponderenţi la decizia economică. Asta se întâmplă astăzi, da? În ultimii 10 ani, clasa bugetară s-a oligarhizat. Practic, în ultimii 20 de ani. De la privatizări, de la şpăgi. Noi am greşit, eu am greşit că nu am făcut în fiecare zi, pas cu pas, rând cu rând, o operaţiune de persuasiune către omul de business care, o dată, să investească în România, să investească în educaţia românească privată, nu investeşte omul de business, şi mai ales să investească în viitorul lui politic.