Salariile creşteau, iar ofertele erau peste tot. Criza financiară era la ei acolo, în America. Nicio îndoială în privinţa viitorului. Niciuna.
De la finalul lui noiembrie au început să se deterioreze veniturile companiilor. Întâi multinaţionalele au început să taie din bugete pentru că primiseră ordine de afară, bancherii începeau să pună întrebări celor care cereau finanţare, iar lumea nici nu ştia că trăieşte ultima noapte de „consum”. Urma criza, recesiunea, prăbuşirea, căderea în cap, spuneţi-i cum vreţi, că nici noi nu ştim ce am avut. Acum se spune că am ieşit din recesiune, dar nu din criză.
Dar cum a văzut/simţit fiecare recesiunea/criza, pentru că fiecare vede diferit? Pentru bugetari a fost şocul tăierii salariilor cu 25% din iunie 2010. Pentru oamenii de afaceri români a fost şocul reducerii/tăierii liniilor de finanţare, căderea încasărilor, statul la uşile bancherilor pentru reeşalonarea datoriilor, întârzierea plăţii facturilor – atât de încasat, cât şi de plătit -, nopţile de coşmar că a doua zi sunt salariile de plătit şi nu sunt bani în cont, revenirea la plata cu punga, ca în anii ’90, reducerea angajaţilor şi mai apoi tăierea salariilor la cei rămaşi, punerea la îndoială a viabilităţii afacerii în noile condiţii vitrege de pe piaţă, lipsa Guvernului cu măsuri de sprijinire a relansării: „Ce a făcut Boc?”. „Nimic.” Şi în final pentru unii insolvenţa. Mai greu a fost pentru proprietarii ajunşi în această situaţie să se obişnuiască în gând cu această noţiune. Şi cu tatuajul de rigoare. După aia în practică a fost mai simplu. Trebuia tăiate/şterse datoriile către bănci, către stat, către furnizori etc. Cum spunea cineva – doar nu o să stau acum să muncesc o viaţă pentru bănci! Este stres, dar afacerea merge înainte cu un bilanţ ca nou. Şi-a vândut cineva „mobila din casă”, au adus banii din afară (cei care îi au) ca să mai plătească din datorii, şi-a vândut cineva afacerea la 90% discount, au vândut toate maşinile din garaj şi au luat metroul? Nu prea. Audi-ul este tot la scară. Deci viaţa a mers ca înainte, dar cu alte cifre, mai mici. Şi nimeni nu şi-a tras un glonte în cap pentru că e în „faliment”, pentru că nu mai poate… Pentru că mulţi au trăit afacerile şi acum un deceniu şi a fost mai rău.
Citeşte continuarea opiniei lui Cristian Hostiuc pe www.zf.ro