Analist: Cât de corectă a fost salvarea băncilor italiene cu banii contribuabililor europeni?

Aceasta este pentru a treia oară în acest an când o bancă europeană a fost invalidată fără a impune pierderi asupra deţinătorilor de obligaţiuni senioare, în urma preluării recente de către Banco Santander a Banco Popular Espanol şi salvarea, în Italia, a Banca Monte dei Paschi di Siena.

După câte se pare, Comisia Europeană, cu obiectivele sale ambiţioase de participare la pierderea investitorilor şi protejarea contribuabililor, nu a putut să împiedice acest lucru, căci politica şi interesele pe termen scurt par să fi influenţat luarea deciziilor. În final, contribuabilii sunt răspunzători de salvarea băncilor, în timp ce investitorii care şi-au pus banii la risc pentru a câştiga o primă de randament nu suferă nicio pierdere, explică analistul.

Guvernul italian a permis Intesa Sanpaolo, cea de-a doua bancă, ca mărime, din Italia, să cumpere activele băncilor regionale şi cu mari probleme Banco Popolare di Vicenza şi Veneto Banca. În schimb, guvernul a promis să susţină oferta Intesa Sanpaolo cu până la 5,2 miliarde de euro pentru a evita un conflict cu cerinţa proporţiei de capital, cumpărătorul având, în plus, permisiunea de a lăsa activele „rele” în faliment.

Tranzacţia a fost posibilă doar după aprobarea Comisiei Europene, de care era nevoie pentru a evita o regulă UE post-criză care interzicea guvernelor să salveze bănci naţionale cu fonduri publice. Ironic, acele reguli au fost adoptate de autorităţile de reglementare ca reacţie la aceeaşi criză care a generat falimentul, spune Boye.

Deşi implicarea profundă a guvernului după criză a fost, fără îndoială, motivul pentru care sistemul financiar s-a menţinut la suprafaţă, aceasta a fost şi motivul unei critici intense din mai multe părţi. De mai mulţi ani, scopul a fost acela de a menţine încrederea publicului general în sistemul financiar, cât şi în rândul investitorilor şi de a evita panici bancare devastatoare, iar pentru aceasta guvernele (sau băncile centrale) au fost nevoite să intervină şi să salveze instituţiile financiare falimentare.

Dar, după criză, tot mai multe voci ale participanţilor la piaţă au susţinut că nu doar acţionarii, ci şi deţinătorii de obligaţiuni (şi poate chiar şi deponenţii) trebuie să suporte pierderi atunci când o bancă este invalidată. Conform argumentului lor, acest lucru este necesar pentru a menţine disciplina pieţei pe termen lung şi pentru a interzice accesul băncilor „rele” la fonduri ieftine urmând ipoteza că asemenea bănci ar fi în mod implicit garantate de stat – un fenomen denumit în mod obişnuit drept „risc moral”.

Mai mult, implicarea guvernului după criza financiară i-a pus brusc pe contribuabili în situaţia de a suferi potenţiale (şi în unele cazuri reale) pierderi de miliarde — lucru care nu a funcţionat prea bine cu electoratul.

Această dezbatere este reaprinsă după planul de salvare al băncii italiene, care îi protejează pe toţi deţinătorii de obligaţiuni senioare, cât şi pe cei de obligaţiuni subordonate de pierderi, în timp ce împrumuturile sunt transferate, alături de toate activele performante, către salvatorul pe cal alb, Intesa Sanpaolo.

Obligaţiunile senioare ale celor două bănci au avut un salt imediat după publicarea veştii, cu aproape 15 puncte, pentru a reflecta riscul redus de contrapartidă al noului proprietar. Pe de altă parte, obligaţiunile subordonate, cele care nu au fost transferate, ci au fost părăsite, au fost şterse şi se tranzacţionează pe câţiva bani cel mult.