ANALIZĂ: Zece factori de care ar trebui să se ţină seama când vorbim de pensionare la 70 de ani

În urma unei măsuri luată pe considerente politico-electorale şi fără cuvenitele studii de impact am putea deschide o cutie a Pandorei. Este vorba de majorarea pensiilor, prevăzută în următoarea perioadă, care implică un efort bugetar de peste 24 de miliarde de lei în acest an, de peste 50 de miliarde de lei anul viitor şi de peste 80 de miliarde de lei în 2022, conform prevederilor legale actuale. Daniel Dăianu, preşedintele Consiliului Fiscal, estimă că deficitul ar putea ajunge la 8% din PIB în 2022, în cazul în care condiţiile nu se schimbă.

Soluţia potenţială la această problemă, apărută oarecum timid dar insistent în spaţiul public este creşterea vîrstei de pensionare, opţional spun politicienii, la 70 de ani. Măsura are logica ei, dar ar trebui făcute analize serioase, dincolo de reacţiile actorilor sociali. Care actori sociali pot ieşi în stradă, aşa cum se întâmplă în Franţa, ca reacţie la o măsură similară, sau pot protesta, aşa cum au făcut sindicatele locale.

O reformă a sistemului de pensii implică proiecţii pe termen lung, sisteme de evaluare şi implicarea nu numai a factorilor economici, ci şi a celor demografici sau de comportament al indivizilor sau societăţii în ansamblul ei. Creşterea vârstei de pensionare, fie şi opţională, ar trebui să ia în calcul o serie de factori specifici României.

Primul, faptul că speranţa medie de viaţă de 75 de ani, a doua valoare intens apărută în dezbaterea publică, ascunde o separare importantă pe sexe, pentru că sparanţa medie de viaţă a bărbaţilor români este de 71,6 ani iar cea a femeilor de 79 de ani, conform Organziaţiei Mondiale Sănătăţii. Este aceasta o caracteristică a locuitorilor din statele foste comuniste, pentru că în occident ecartul scade.

Al doilea factor este speranţa de viaţă sănătoasă, care în România este, la naştere, de 59,8 ani pentru bărbaţi şi de 59 de ani pentru o femeie. Pentru comparaţie, un suedez speră la 73 de ani de viaţă sănătoasă, iar o doamnă 73,3 ani, Suedia conducând clasamentul european de specialitate.

Factorii demografici de luat în seamă mai sunt o naştere la fiecare 3 minute, un deces la fiecare 2 minute, un emigrant care pleacă la fiecare 10 minute, de unde o depopulare de o persoană la fiecare 4 minute.

Şi factorii locali ar trebui să dea de gândit, în condiţiile în care speranţa medie de viaţă variază de la 77,8 ani în Bucureşti la 73,2 ani în Călăraşi. Cu speranţă medie de viaţă peste medie naţională mai sunt Vâlcea, Clujul, Braşovul şi Sibiul, iar sub medie se mai situează Giurgiu, Tulcea şi Olt.

Într-un scenariu ipotetic, bărbatul mediu din Călăraşi nu are a se bucura de pensie nici măcar doi ani, asta după ce a lucrat bolnav mai mult de zece ani. Un scenariu nu prea plăcut nici pentru personaj, şi nici pentru angajator.

De altfel, şi apetenţa anagajatorilor de a primi persoane de peste 55 de ani ar trebui studiată, pe date concrete şi pe chestionare cinstite, şi nu pe răspunsuri menite a menţine neştirbit prestigiul companiei.

Un alt element de luat în calcul sunt nevoile oamenilor. De regulă, întrebaţi ce cât din actualul salariu ar avea nevoie la pensionare, oamenii răspund 75% (o valoare indusă mai degrabă de consultanţii financiarr şi mai puţin de nevoile reale ale insului). Dar, cuantificând dorinţele pensionarilor – cum ar vrea să trăiască şi să locuiască şi ce activităţi l-ar face fericit – calculele arată că oamenii au nevoie de 135% din actualele venituri.

Nu în ultimul rînd, trebuie remarcat faptul că vârsta de pensionare chiar a crescut în România în ultimele decenii. În 2006 vârsta medie de pensionare a femeilor era de 57,9 ani, iar în 2018 indicatorul s-a apropiat puternic de 61 de ani, vîrsta medie de retragere crescând cu trei luni pe an. Ritmul de creştere a fost acelaşi şi pentru bărbaţi, creşterea fiind de la 62,9 ani în 2006 la 65 de ani (vârsta maximă) în 2018.

România se situează pe locul opt în UE la rata de angajare a celor cu vârsta de cel puţin 65 de ani, cu 8,6%, peste media UE de 6,1% şi departe de Bulgaria (5,7%) sau Ungaria (3,2%). Procente mai mari se regăsesc în Estonia (13,4%), Irlanda (11,5%), Portugalia (11,3%), Marea Britanie (10,6%), Suedia (10,0%), Letonia (9,4%) şi Lituania (9,2%).

La începutul deceniului care tocmai s-a încheiat, România se afla atunci în ceea ce specialiştii în demografie numeau "fereastra de oportunitate" pentru eliminarea problemelor legate de scăderea natalităţii, migraţie şi schimbări pe piaţa muncii. Intervalul era estimat de demografi la 8 – 10 ani, bazându-se pe resursele existente, adică pe faptul că pe piaţa muncii se afla o populaţie activă, a celor născuţi după 1967, care combinat cu o evoluţie favorabilă din punct de vedere economic a unui alt indicator demografic, rata de dependenţă, adică raportul dintre persoanele prea tinere sau prea bătrâne pentru a munci şi cei ce lucrează efectiv, plus o dezvoltare economică rezonabilă, ar fi putut schimba în bine viitorul sistemului de pensii.

Astăzi putem constata, nu prea liniştiţi, că am ratat deceniul ferestrei de oportunitate. Modelul românesc a rămas fidel politicii paşilor mărunţi, în care lucrurile se întâmplă de pe o zi pe alta şi în care viitorul, fie el şi imediat, ne ia mereu prin surprindere.

Fundamental, sistemul de pensii este un soi de schemă Ponzi care funcţionează câtă vreme piramida vârstelor indică o populaţie tânără mai numeroasă decât populaţia în vârstă, care primeşte o pensie. În România, dezindustrializarea, emigraţia, scăderea ratei natalităţii au dereglat acest mecanism, ba încă extrem de repede, în nici 10 de ani de la Revoluţie.

Singura şansă a românilor, fie ei decreţei sau mileniali, la o bătrâneţe confortabilă din punct de vedere financiar este dezvoltarea economiei la un nivel care să-i permită să susţină sistemul social de pensii şi protecţie. Este nevoie de creştere şi bunăstare economică, de antreprenoriat, de investiţii şi de clarviziune politică, nu de declaraţii liniştitoare dar lipsite de viziune cum că pentru moment avem bani de pensii şi salarii.

Foto: Pixabay