CJUE: Taxa pe poluare instituită în România, inclusiv cea modificată în decembrie 2009, contrară UE

Legislaţia română a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Reglementarea menţionată nu face distincţie între vehiculele fabricate în acest stat membru şi cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincţie între vehiculele noi şi vehiculele de ocazie, explică în hotărârea sa de joi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg..

Domnul Nisipeanu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat în Germania. Acest vehicul, înmatriculat în Germania în anul 1997, are o capacitate cilindrică de 1 597 centimetri cubi şi respectă norma de poluare Euro 2.

Pentru a putea să înmatriculeze acest vehicul în România, domnul Nisipeanu a plătit, la data de 1 februarie 2010, suma de 4431 de lei ca taxă pe poluare. Apreciind că taxa este contrară dreptului Uniunii, a solicitat restituirea sumei plătite.

Tribunalul Gorj, sesizat cu litigiul, a adresat Curţii de Justiţie a UE mai multe întrebări cu privire la compatibilitatea legislaţiei respective cu dreptul Uniunii.

Prin hotărârea pronunţată joi, 7 iulie, Curtea UE aminteşte că, astfel cum a stabilit deja în cauza Tatu, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În aceste condiţii, reglementarea menţionată are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.

Curtea arată că aceleaşi consideraţii se impun şi în ceea ce priveşte regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 şi, respectiv, OUG nr. 117/2009.

Astfel, toate aceste modificări a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Curtea aminteşte de asemenea că obiectivul protecţiei mediului – invocat de guvernul român pentru justificarea taxei – şi care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.

Cu ocazia şedinţei publice din cadrul fazei orale a prezentei cauze, Guvernul român a solicitat Curţii să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale.

În conformitate cu o jurisprudenţă constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată şi raporturilor juridice născute înainte de hotărârea Curţii.

Totuşi, în mod excepţional, în aplicarea principiului general al securităţii juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziţie pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii, şi anume buna-credinţă a celor interesaţi şi riscul unor perturbări grave.

În ceea ce priveşte riscul unor perturbări grave, existenţa unor consecinţe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăşi, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri. Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligaţia de a prezenta în faţa Curţii date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave.

Or, în ceea ce priveşte repercusiunile economice care pot decurge din prezenta hotărâre, prin care Curtea declară că dreptul Uniunii se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esenţă la menţionarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40 000, şi să facă referire la criza economică de care este afectată România.

În lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, Curtea constată că Guvernul român nu a făcut dovada criteriului privind existenţa unor perturbări grave.

În aceste condiţii, fără a mai considera necesar să verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credinţă a celor interesaţi, Curtea respinge cererea de limitare în timp a efectelor hotărârii sale.