COMENTARIU: Generaţia "nu ne vindem ţara" culege pensiile economiei de piaţă "originale"

Democraţia originală din România a dus indiscutabil şi la o economie originală, care se bate cu succes pentru locurile din coada clasamentului în toate topurile de performanţă, nu doar la nivelul UE, dar şi al fostelor state comuniste.

Sloganul anilor 90 "Nu ne vindem ţara" este, probabil, cel mai elocvent în ceea ce priveşte aportul societăţii civile la naşterea economiei de piaţă româneşti, iar cei mai înfocaţi susţinători ai lozincii, susţinută abil de noii politicieni "democraţi", au fost persoanele de peste 40 de ani, cei care îngroaşă azi rândurile pensionarilor nemulţumiţi.

Datele statistice arată că în primii zece ani care au urmat evenimentelor din 1989 pensia medie a coborât de la 35% din salariul mediu la 30% din salariul mediu în anul 1999, pentru ca apoi să urce constant până la 50% la finele anului 2009. Prăbuşirea economiei din primii zece ani de democraţie a făcut ca şi raportul dintre contribuitori şi beneficiari să scadă de la aproape doi salariaţi pe un pesionar la doar 0,85 salariaţi pe un pensionar în 2000, raport rămas subunitar până în prezent.

Media şi politicienii din mai toate partidele prezintă cazuri disperate de pensionari care trăiesc sub limita sărăciei, iar mulţi dintre aceştia sunt revoltaţi că după 30 - 40 de ani de muncă primesc doar câteva sute de lei, care nu ajung nici pentru plata întreţinerii. Aproape fără excepţie, aceşti oameni cu adevărat năpăstuiţi rememorează perioade dinainte de anul 1989, când "fiecare avea un loc de muncă", dar uită că, de fapt, toată lumea împărţea sărăcia.

Trebuie spus, în primul rând, că sistemul public de pensii nu este un sistem contributiv, în care fiecare încasează în funcţie de cât a contribuit, ci mai degrabă un sistem de susţinere a generaţiei în vârstă de către generaţiile tinere. În acest sistem pensiile depind în mod direct de capacitatea de plată a noilor generaţii, practic de ce a construit vechea generaţie, de ce economie a lăsat în urmă.

În această logică, pensionarii de azi ar trebui să înţeleagă, deşi sunt captivii unei realităţi a cifrelor care putea arăta mult mai bine, că în mare parte au "pus umărul" la această stare de fapt. Ei nu trebuie să uite că în urmă cu nici 20 de ani un pensionar primea lunar în medie 35% din salariul unui lucrător.

Tot stastiscile spun că România se plasează pe locul doi în Uniunea Europeană, după Grecia, cum altfel, în ceea ce priveşte raportul dintre sumele plătite pensionarilor şi veniturile bugetare. Cheltuielile cu pensiile au reprezentat în România aproape 37% din veniturile bugetare în 2009, raport devansat numai de Grecia, cu 40,5% (date aferente anului 2008).

Altfel spus, România plăteşte aproape maximul pe care i-l permite economia şi pe care salariaţii (cei care contribuie), precum şi angajatorii sunt dispuşi să-l cedeze, pentru că statul înregistrează, pe de altă parte, cele mai mici venituri bugetare din UE.

Ca procent din PIB, România ocupă la cheltuielile cu pensiile locul 6 în UE şi este pe primul loc în rândul noilor state membre, ceea ce înseamnă că pensionarii români ar putea fi cel mai bine remuneraţi dintre toţi pensionarii din fostele state comuniste.

Dacă lucurile nu stau aşa, este în mare măsură pentru că economia românească este printre cele mai neperformante din Europa, a fost construită prin preluarea activelor deţinute până în 1990 exclusiv de stat de către antreprenorii autohtoni, mulţi dintre ei implicaţi politic sau provenind din structurile influente înainte de 1989.

Nici angajaţii companiilor încă funcţionale în 2010, nici oamenii de afaceri nu par dispuşi să plătească mai mult pentru pensiile părinţilor lor. Dacă în cazul patronilor plata în totalitate a contribuţiilor ar putea arăta că au dezvoltat afaceri nerentabile pentru sistemul de taxare din România, în privinţa salariaţiilor explicaţia pentru pasivitatea faţă de achitarea obligaţiilor către stat o reprezintă neîncrederea într-un stat neperformant şi încă mult prea corupt.

Mai mult, cheltuieli cu pensiile ca procent din PIB mai mari decât România (11,8% din PIB) au în Europa doar Grecia (20,5% din PIB), Franţa (15,4% din PIB), Italia (15,2% din PIB), Austria (14,2% din PIB) şi Finlanda (13% din PIB). România plăteşte în contul pensiilor un procent egal cu cel alocat în Germania (11,8% din PIB), cea mai puternică economie din Europa.

Este evident că situaţia individuală a pensionarilor din România este mult alterată şi de structura acestui segment, în condiţiile în care doar puţin peste jumătate dintre actualii pernsionari au plătit contribuţii la asigurări sociale de stat până la vârsta legală de pensionare, respectiv 3,1 milioane persoane dintr-un total de 5,7 milioane la finele anului trecut.

Peste un milion de persoane au pensie de invaliditate sau pensie anticipată, iar 577.000 beneficiază de pensie de urmaş. La aceaştia se adaugă aproape un milion de pensionari plătiţi direct de la bugetul de stat, din care aproape 800.000 sunt foşti agricultori şi 160.000 pensionari din apărare, securitate naţională şi ordine publică (sub 3% din totalul pensionarilor).

Tot datele statistice ne arată că retorica politică, de stânga sau de dreapta, nu înseamnă că în perioadele cât au fost la guvernare partidele au fost imprudente, cu excepţia momentului 2007, când PNL, aflat într-o cădere puternică în sondaje, şi-a asumat o majorare fără precedent a pensiilor, încurajat şi de evoluţia bună a economiei.

Raportat la PIB, cheltuielile cu pensiile au fost menţinute în intervalul 2000 - 2004 la o medie de 8,3% din PIB, iar până în 200, această pondere a crescut nesemnficativ. Decizia din iulie 2007 a guvernului Tăriceanu de majorare a pensiilor cu peste 25% a dus cheltuielile totale la 9,6% în 2008, pentru ca anul trecut raportul să urce vertiginos, la 11,8% din PIB, şi pe fondul ajustării foarte abrupte a economiei.

Probabil că reforma propusă şi asumată de România în cadrul acordului cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) nu va fi suficientă pentru echilibrarea bugetului de pensii până în 2020, iar schimbarea mentalităţii populaţiei care să permită treptat mutarea către sectorul privat a "poverii" pensiilor va fi un proces chiar mai lung decât democratizarea ţării.

(Comentariu realizat de Ovidiu Tempea).