Dorin Oancea, editorialist MEDIAFAX: Negociem, sau rămânem fără arme şi cu banii luaţi?

Punctele fierbinţi sunt, pe glob, mai multe ca niciodată, fie că vorbim de Orientul Mijlociu, de Nordul Africii, de Marea Chinei de Sud, de spaţiul ex-sovietic sau de peninsula coreeană. Au loc manevre şi exerciţii pe apă, pe uscat sau în aer. Portavioanele apar pe te miri unde, prin locuri pe unde au apărut înainte submarine care în mod obişnuit nu ar fi trebuit să se afle acolo. Iar de la începutul noului mileniu, au izbucnit 16 conflicte militare majore, cu pierderi umane şi materiale de necalculat – vezi viaţa oamenilor din Alep drept exemplu. Unele dintre aceste conficte au fost transformate într-un soi de vitrine vivante, în care statele şi companiile şi-au expus tehnologiile militare la lucru, live – este cazul Rusiei în Siria.

Şi o să mai ofer două argumente: odată, faptul că în Europa au crescut cheltuielile militare, în 2016, pentru prima oară din 2009, iar analiştii se aşteaptă ca Germania şi Franţa să păstreze această tendinţă în următorii cinci ani, dar şi faptul că acţiunile companiilor producătoare de armament se află pe val, cu indici şi o evoluţie pe piaţa bursieră cât se poate de bune, mult peste referinţele oficiale.

În acest context, demersul autorităţilor române de a achiziţiona varii sisteme militare, aparatură şi armament îmi pare justificat.

Problema este că avem nevoie de coerenţă, de negociatori, de determinate şi de viziune.

În ultimele două decenii nu au avut nici buni diplomaţi şi nici buni negociatori; de aici contracte prăpăstioase, de aici lipsa de autostrăzi şi infrastructura defectuoasă, de aici căpuşăreala, de aici stinghereala oficialilor români pe la reuniuni internaţionale, de aici lipsa de mari nume de companii prezente în România, de aici transformarea oricăror contracte mari, de orice tip, în afaceri investigate de procurori.

Putem negocia fabrici de elicoptere şi planuri de achiziţie, cumpărări de rachete şi de avioane, pentru ce bani şi în cât timp, ce se plăteşte şi ce se cumpără; totul e să fii stăpân pe situaţie şi să ştii bine ce ceri şi ce dai. Asta este o artă care cere diplomaţi de carieră sau manageri pregătiţi la importante şcoli de afaceri şi în mari companii. Şi să nu fii un ticălos preocupat numai de binele propriu.

Nu am văzut sau auzit până acum, în cazul marilor proiecte anunţate de oficialii români, de vreun program offset, o contrapartidă formată din investiţii în România, cooperare industrială, facilităţi comerciale, locuri de muncă pentru români. Pentru că de regulă aşa se face. Intenţia Bell Helicopter de a se implica într-o fabrică în România poate fi asimilată acestui aspect, dar ar trebui să vedem mai întâi zidurile şi utilajele, pentru că la precedenta tentativă de afacere dintre Bell Helicopter şi statul român (1995 – 2000) s-au semnat tone de hărtii, s-au strân mâini, s-au schimbat politeţuri, s-au făcut vizite, dar nu s-a concretizat nimic.

Miza pe politruci, pe yesmani lipsiţi de coloană şi de alte organe, să promovezi mereu şi mereu indivizi lipsiţi de viziune şi dispuşi la compromisuri nesfârşite nu înseamnă nimic altceva decât şi fără arme şi cu banii luaţi.

Citeşte şi: Metrorex: Staţia Berceni se închide în perioada 12-15 august pentru modernizarea sistemului de control acces

Citeşte şi: Biroul Asigurătorilor Auto va avea două metode de calcul al poliţelor RCA pentru şoferii cu risc ridicat