DOSARUL FORMELOR FĂRĂ FOND / Isărescu e acuzat de ”colaborare cu Securitatea” din cauza mea

Cum poate strica un cuvînt o întreagă lege

Atunci cînd lucram în primele luni ale anului 2008 la ceea ce a devenit mai apoi Ordonanţa de Urgenţă 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, ulterior, aprobată cu modificări prin Legea 293 din 14 noiembrie 2008, în calitatea mea de consilier al premierului Tăriceanu pe probleme de securitate naţională, dar consultîndu-mă la fiecare pas cu reprezentanţi ai societăţii civile şi oameni din interiorul CNSAS, nu credeam că un singur cuvînt va crea atîtea probleme. Lucram sub presiunea timpului: expira intervalul la care decizia Curţii Constituţionale de desfiinţare a ”Legii Ticu” era aproape, iar riscul era imens ca instituţia să dispară şi arhivele Securităţii să se întoarcă la Serviciul Român de Informaţii, care ştersese deja de praf rafturile golite ceva mai înainte de dosare, aşteptînd reîntoarcerea lor.

Acesta era contextul în care am comis o greşeală, pentru care îmi fac acum mea culpa. Deşi nu mi-am putut imagina că un asemenea detaliu ar putea da naştere unor interpretări denaturate ale legii, care apropie modul de lucru al unei instituţii, născute să lupte cu trecutul şi practicile poliţiei politice totalitare, tocmai cu un nărav al fostei Securităţi: acela de a pune în sarcina oamenilor ”intenţia” de a comite ceva, de a lucra obsesiv în baza unor prezumţii de vinovăţie şi de a pedepsi pînă şi gîndurile unui om, sau cîteva cuvinte ale sale, nematerializate în vreo acţiune practică împotriva regimului.

Foarte departe de mine ideea de a-i apăra pe colaboratorii Securităţii. Dar, dacă la securişti nu poate opera o împărţire între ”buni” şi ”răi” (pentru că, intrînd în Securitate, toţi aceştia acceptau rolul pe care îl puteau juca în orice moment al carierei lor, acela de a lovi în semeni, pentru a apăra regimul), în cazul colaboratorilor, în multe cazuri recrutaţi printr-o artă a persuasiunii care nu era deloc departe de şantaj, trebuie mult mai atent analizate atît circumstanţele, cît mai ales efectele acestei colaborări, pentru a stabili vinovăţia, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului, ca urmare a acţiunilor lor.

Acestea erau, în mintea mea, ”bunele practici” după care Colegiul CNSAS (din care, nefiind niciodată susţinut politic, n-am ajuns să fac parte) ar fi trebuit să funcţioneze. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. O mică scăpare, un singur cuvînt a creat derapaje care au dus la o răsturnare a sensului legii, care acum, tocmai cum făcea pe vremuri Securitatea, stabileşte şi sancţionează o intenţie, pe care o pune în sarcina cuiva, numai în urma unei prezumţii de vinovăţie: aceea de a fi urmărit cu tot dinadinsul ”încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului”.

Despre ce e vorba? Legea la care am lucrat defineşte la articolul 2, litera ”b” noţiunea de ”colaborator al Securităţii” drept ”persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat (sublinierea mea) îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Corect, pînă la ”au vizat”.

Mărturisesc că acest termen a devenit de natură să facă din Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii o ”instanţă morală” arbitrară, care împarte etichete după cum o taie capul şi înaintează în justiţie acţiuni, fără a fi nevoie să-şi probeze afirmaţiile. ”Au vizat”, acest termen din lege, destul de imprecis juridic (eu nefiind jurist, ci istoric şi scriitor), în mintea mea includea şi probarea acţiunilor de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, provocate de colaboratorii Securităţii (prin documente sau mărturii ale celor urmăriţi şi persecutaţi în urma delaţiunilor acestora). Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Atît practica instituţiei, cît şi jurisprudenţa unor instanţe care au judecat în baza argumentaţiei CNSAS intenţiile unor oameni, aşa cum au fost ele puse în sarcina lor de către membrii Colegiului, stabilite prin analiza insidioasă a unor documente din arhivele Securităţii, nu fac decît să deformeze adevărul şi să reinstaureze de fapt un stil de lucru al acesteia din urmă, prin aplicarea unei ”prezumţii de vinovăţie”.

Formal, un român din zece ”turna” la Securitate

Securitatea a fost proiectată ca un ”bastion al cruzimii” (aşa mi-am numit o monografie istorică a poliţiei politice comuniste), care a avut rolul să genereze, să întreţină şi să gestioneze frica. Frica a fost principalul instrument de lucru al ei. La finele războiului, cînd a fost creată instituţia de inspiraţie sovietică, majoritatea populaţiei a ajuns să fie terorizată de omniprezenţa şi violenţa Securităţii şi a deprins din nou modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric de români. Dar, spre deosebire de trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă în România au fost mult mai mari, iar teroarea mult mai eficient administrată, decît oricînd înainte. Astfel încît, în numai trei decenii, rigorile statului totalitar s-au transformat în comportament social.

Reflexul general-uman izvorît din frică, acela de supunere în faţa violenţei, “cuplat cu frica mea de Securitate mă face sclav, face din mine un cetăţean model, mort de frică în gaura lui de şoarece. Ceea ce descriu nu este doar nevroza mea privată. Iluziile şi reprezentările despre frică, în toate gradele de intensitate aparţin tuturor şi impregnează manifestarea noastră socială. Fiecare se programează în aşa fel, încît să alunece cît mai lin din viaţa socială în cochilia vieţii private. Pentru asta, cele mai eficiente servicii le face Securitatea prin simpla ei existenţă, nu prin acţiuni. Ea declanşează un mecanism fin de autocenzură, subordonat conştientului, care acţionează ca un sistem de reflexe şi anihilează din faşă toate ieşirile, împiedicînd apariţia unor conflicte cu sistemul”, nota la mijlocul anilor ’80 dizidentul est-german Jens Reich. Poate am uitat, dar aşa era lumea şi aşa trăiau oamenii pe atunci.

Acesta era contextul în care solicitarea de a colabora cu Securitatea devenea una, în genere, greu de refuzat. Aici îi iau în calcul numai pe oamenii normali, nu şi pe aceia care, pentru a obţine avantaje, privilegii, sau pentru a-şi satisface nevoia imperioasă, psihotică de a domina, ori pur şi simplu din răzbunare, îşi ofereau serviciile de turnători la Securitate (căci de ”sentimentele patriotice” ale colaborării era vorba doar în actele Securităţii, nu şi în practică).  Bineînţeles, mulţi au fost şi cei care au reuşit să se eschiveze, spre cinstea lor. Alţii, mult mai mulţi, nu. Mai ales cînd era vorba de un loc de muncă ”cu responsabilitate” sau de a intra într-un păienjeniş birocratic, care făcea dintr-o plecare în străinătate într-o ţară occidentală o adevărată probă de supunere faţă de regim, în faţa căruia trebuia să-ţi etalezi toate dovezile de iubire. Inclusiv pe aceea de a ”raporta” la Securitate pe unde ai fost şi cu cine te-ai întîlnit, o practică devenită, cu trecerea timpului, o normă reglementată. În condiţiile de atunci, refuzul unei colaborări solicitate cu ”securistul” de la locul de muncă era echivalat mental cu pierderea acestuia sau a poziţiei ocupate în ierarhie, atît de greu obţinută pe ”linie profesională”.  Aşa erau, de fapt, timpurile.

În 1989, ”reţeaua informativă” a Securităţii număra 136.000 de persoane (rezidenţi, informatori şi colaboratori). Ponderea o aveau aceştia din urmă, iar dintre ei în jur de 25.000 erau minori – poliţia politică comunistă realiza astfel o nouă ”politică de cadre”, pentru a-şi recruta de pe băncile şcolii viitorii ofiţeri – căci ”proletarii” şcoliţi la Băneasa nu dădeau randamentul scontat, în noile împrejurări socio-economice şi politice, cînd acţiunile de teroare făţişă erau înlocuite cu un mai puţin făţiş, dar omniprezent control al populaţiei, pentru a ”preveni” orice acţiune împotriva regimului. Dar asta este o altă poveste. Lor li se adăuga o altă categorie, cea a ”persoanelor de sprijin”, membri de partid, care, în conformitate cu solicitările Securităţii sprijineau ”munca de securitate” cu informaţii în legătură cu persoane la care se considera că aveau acces, pe o perioadă de timp limitată şi numai cu aprobarea organelor de partid. Numărul lor nu e cunoscut, dar cred că reprezenta încă jumătate din cel al ”reţelei informative”, deci cifra totală a ”colaboratorilor” activi ai Securităţii în decembrie 1989 s-ar putea ridica la aproximativ 200.000 de persoane. Cîţi dintre aceştia, mai ales minori au rămas ”activi” şi după această dată, asta este, iarăşi, o altă poveste.

Pe lîngă aceste cifre de mai sus, se mai adaugă una, mult mai impresionantă. Formal, orice membru de partid dintre cei 3,5 milioane putea fi considerat o ”persoană de sprijin”, întrucît prin articolul 2 al Statutului PCR aceştia aveau obligaţia statutară ”să participle în mod activ la desăvîrşirea construirii socialismului (…), să păstreze secretul de partid şi de stat, să lupte pentru întărirea vigilenţei politice împotriva duşmanilor patriei noastre socialiste” (art.2, lit.”a” şi ”k”). Ori, instituţia care avea ca atribuţii această ”luptă” împotriva ”duşmanilor patriei” (de fapt, ai regimului) nu era alta decît Securitatea. Iar la Securitate, fiecare ofiţer avea ”normă” de recrutare a minimum 40 de persoane în ”reţeaua” sa, informatori, rezidenţi, colaboratori, persoane de sprijin şi 3-4 ”gazde” de ”case de întîlniri”, unde trebuia să se întîlnească cu fiecare dintre aceştia, cel puţin de 2-3 ori pe lună.

Fără a relativiza, numărul celor din reţeaua informativă a Securităţii, dacă e să le adăugăm şi pe cel al ”persoanelor de sprijin”- membri de partid, era totuşi unul mare, dar din acest număr mare, numai un procent de mai puţin de o treime furniza informaţii care prezentau, cît de cît, un interes operativ. Cu toate acestea, ca şi în cazul ”producţiei la hectar”, scriptic toate stăteau bine la Securitate, care, zice-se, ştia tot ce mişcă. În noiembrie 1989, de pildă, la Securitatea din Sibiu, într-o şedinţă, cadrele de aici au fost criticate aspru, pentru că în oraş erau ”neacoperite informativ” o stradă şi un bloc de locuinţe. În rest, era controlat tot. Ceea ce nu i-a împiedicat pe români să iasă în stradă şi să-l răstoarne o lună mai tîrziu pe Ceauşescu, dar şi regimul comunist, cu Securitatea lui atot-ştiutoare cu tot. A fost atît de simplu, pentru că din tendinţa de a exercita un control total asupra populaţiei, tocmai acest control îşi pierduse eficienţa, se ”birocratizase” şi se formalizase la rîndul său, ca întreaga societate.   

Două note în zece ani

Într-o asemenea lume, devine de la sine înţeles că nu toţi cei care au acceptat o ”colaborare” au făcut neapărat rău, aşa cum judecă acum CNSAS-ul, în virtutea ideii că toţi cei cărora li s-a solicitat să ”ajute” Securitatea ar fi ”vizat” o ”încălcare a drepturilor omului”. Ar însemna o culpabilizare a unei mari părţi din populaţia României – căci celor 136.000 de colaboratori activi ai Securităţii în 1989 şi ”persoanelor de sprijin”, li se adăugau alţi 400.000 de ”surse” scoase din ”reţea”, din diferite motive – inclusiv pentru că muriseră. În scurta şi neguroasa ei istorie, Securitatea a numărat deci un total de 600.000 de ”surse”, adică 10% din populaţia activă a României. Astfel încît, asupra colaboratorilor ei, judecata trebuie individualizată şi circumstanţializată. Altfel, se denaturează adevărul, se denigrează o bună parte a naţiunii, se distrug destine şi e culpabilizat, aprioric, un român din zece, pentru ceva ce nu a făcut.

Tocmai de aceea, legea insistă pe acele informaţii furnizate Securităţii care au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului şi care ”fac diferenţa”. Dar aceasta nu se mai întîmplă, din cauza unui termen căruia Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii i-a dat o interpretare proprie, apropiată de ”spiritul” de lucru al Securităţii. Acel nefericit ”au vizat” extinde în interpretarea proprie CNSAS aceste încălcări la o ”intenţie” greu de dovedit a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor omului şi, în cazul de faţă, al guvernatorului Băncii Naţionale Mugur Isărescu, cu totul absentă din documentele transmise la instanţa de judecată. 

E bizar să afirmi, aşa cum o face CNSAS, că au fost încălcate drepturile şi libertăţile unui om, atunci cînd un angajat al unei unităţi socialiste cu un statut ”special”, la cererea securistului de la locul de muncă, a scris o dată despre o colegă cu nervii la pămînt, după un divorţ, că aceasta s-a plîns de cît de greu circulă autobuzul dinspre Drumul Taberei, spre centru. Şi tot bizar e să consideri că ea a fost dată, cu bună ştiinţă, pe mîna Securităţii, sau că o păştea un val de nenorociri, din cauza acelui angajat. Şi e cumva straniu să i se impute aceluiaşi că, după o altă perioadă de timp, iar a încălcat ”drepturile omului”, cînd a reprodus nemulţumirea unui diplomat străin, legată de frigul din locuinţă. Acestea două sînt în fapt ”capetele de acuzare” care i se aduc, într-o succesiune de supoziţii, lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale de către Colegiul instituţiei în cea mai recentă acţiune a sa, aceea de trimitere în judecată drept ”colaborator” al Securităţii a celui din urmă.

Deşi cele două note nu au însemnat de fapt nimic, în ordinea lucrurilor. Nu era nimic nou în asemenea afirmaţii dezvăluite securistului, niciun ”complot” la adresa regimului, ceva care să fie băgat într-adevăr în seamă, ci erau fapte banale, despre care se vorbea nu numai pe la toate colţurile, ci chiar şi mai deschis în unele şedinţe de partid. Nu mai băga niciun securist în seamă asemenea lucruri – ar fi trebuit să urmărească o ţară întreagă. Dealtfel, CNSAS nu a produs nicio dovadă că femeia ar fi intrat, în urma ”notei” date de Isărescu la Securitate, pe mîna acesteia. Sau că diplomatul ar fi avut, în vreun fel, de suferit.

CNSAS n-a auzit de imunitatea diplomatică

Cele două note date de Mugur Isărescu nici nu sînt numite, după uzanţele Securităţii, ”note informative”, ca să-l poată califica pe acesta ca ”informator”, aşa cum în mod gratuit o face CNSAS, în Acţiunea sa în constatare, transmisă la instanţă. Ele nu au fost date într-o ”casă conspirativă” şi nici nu au fost valorificate la ”mapă”, în dosare de urmărire informativă, avînd mai mult un caracter de ”note de relaţii”, aidoma celor date ”cadriştilor” de la partid. Aici însă era vorba de un rezident şi mai apoi de un ofiţer al Securităţii, care solicita şi prelua aceste note şi respecta principiul ”conspirativităţii muncii”, ceea ce a dus la ”conspirarea” lui Mugur Isărescu drept ”Manole”.

Cele două note sînt singurele produse de CNSAS ca probe, reţinute deci dintr-o activitate de ”informator” a lui Mugur Isărescu, pe care CNSAS insistă, demolîndu-şi propria argumentaţie, să arate că a durat un întreg deceniu! Mă gîndesc într-un fel că ele au un relativ caracter benign,  dacă le compar cu ceea ce se află în dosarul lui ”Petrov”. Nota informativă dată de Traian Băsescu despre colegul său de la Liceul Militar a avut ca urmare faptul că acesta n-a putut naviga multă vreme şi a intrat ”sub lupa” Securităţii, pentru că voia să rămînă în străinătate, ca să nu mai vorbim de modul aproape profesionist din punct de vedere securistic cu care acelaşi Băsescu l-a urmărit şi l-a ”turnat” la Securitate pe George Pădure, în 1989. Ei bine, asta înseamnă, de fapt, ”colaborator” al Securităţii, şi nu o nemulţumire legată de transportul în comun, vocal exprimată, în auzul întregii instituţii (şi nu o instituţie oricare, ci Institutul de Economie Mondială, care se afla în avangarda ”obiectivelor” aflate sub atenţia Securităţii), ori relatarea nemulţumirii unui diplomat, care se plînge că pînă şi la el în locuinţă e frig.

O atenţie aparte merită de fapt şi această natură a ”relaţiilor cu străinii”, în contextul unei ”unităţi socialiste cu caracter special”, aflată pe lista secretă a celor 223 de ”obiective” care aveau, din punct de vedere contrainformativ un statut specific, aşa cum era Institutul de Economie Mondială. În asemenea  instituţii, absolut totul era controlat la sînge - şi cu atît mai mult discuţia cu un diplomat străin. Iar faptul că, după ce întîlnirea a luat sfîrşit, cercetătorul Isărescu a scris o notă asupra ei în biroul de la IEM al securistului (şi nu într-o ”casă conspirativă”, după regulă), atunci cînd cercetătorul Isărescu o face la cererea ofiţerului, răspunzînd atît prevederilor şi regulamentelor de serviciu, ale celor privind relaţiile cu străinii, cît şi, formal, în ”îndatorirea statutară” de membru PCR), nu trădează nimic incriminator aici.

Nici măcar că, semnînd nota în care a scris în ce a constat discuţia cu diplomatul, în acelaşi mod ”conspirat”, în care a fost pus să semneze de la bun început, ca un fel de condiţie de la sine înţeleasă a locului de muncă ”special” în care a fost angajat, nu e automat incriminator, în afara altor probe. Cît despre faptul că în conţinutul ei Isărescu arăta că dilpomatul s-a plîns că şi la el, deşi e reprezentant al unui stat străin la Bucureşti e frig în locuinţă, ei bine, asta da, gravă lezare a drepturilor omului! Cum putea ”leza” un angajat al unei instituţii socialiste, drepturile şi libertăţile unui diplomat, cînd nici măcar statul român nu-şi putea permite aşa ceva? CNSAS intră, cu totul, pe panta derizoriului. Adevărata natură a discuţiei relatate în ”notă”a fost, mai degrabă, aşa cum ne poate sugera experienţa unui diplomat străin în România acelor ani, că acesta a făcut în mod voit o asemenea afirmaţie, în faţa unui angajat al unei ”unităţi socialiste speciale”, chiar în speranţa că nemulţumirea lui va fi auzită cumva ”de cine trebuie”, ca să se remedieze situaţia. Iar Isărescu i-a prins aluzia. Şi să mai spui acum că acest diplomat ”ar fi putut avea de suferit”? Cum? I-au mai pus încă un microfon în locuinţă? Au mărit numărul celor de la filaj, cu încă 2-3 persoane? Că nu l-a expulzat nimeni, nici n-a fost chemat la Ministerul Afacerilor Externe ”pentru explicaţii” şi poate că, dimpotrivă, diplomatul a primit astfel, în urma raportului Securităţii transmis de ofiţer ”mai sus” şi ceea ce-şi dorea – căldură în casă.

CNSAS, instituţia ”cititoare de gînduri”

Din păcate, profitînd de puţina cunoaştere a acestui subiect complicat al ”colaborării” cu Securitatea, Colegiul CNSAS face din ţînţar armăsar, pornind de la un singur cuvînt din lege: ”au vizat”. Şi, în loc să furnizeze probe sau note informative ale lui Manole în care acesta într-adevăr divulgă pe cineva, de pildă, măcar că ar fi ascultat ”Europa Liberă”, Acţiunea în constatare transmisă la instanţă produce doar filosofie ieftină, numind-o ”analiză teleologică”. În mintea mea, atunci cînd am scris actul normativ, ”au vizat”, acest nefericit termen, care strică, iată, înţelesul şi modul  de aplicare a unei întregi legi, însemna că acţiunile unei surse a Securităţii au dus (în mod efectiv) la încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului. În mintea lor, a celor din Colegiu care au votat trimiterea în instanţă a Acţiunii în constatare împotriva lui Mugur Isărescu, dreapta judecată seamănă, mai degrabă, cu aceea întortocheată şi schizoidă a securiştilor. Acest termen ”au vizat” a parcurs automat drumul de la intenţie la faptă, sau, şi mai grav, i s-a atribuit automat, prin ”argumente teleologice”, intenţia de a face rău, acolo unde o asemenea intenţie nu a existat, înlocuindu-se realitatea cu ficţiuni judiciare şi transformînd CNSAS-ul în singura instituţie ”cititoare de gînduri”. Judecata urmăreşte adevărul şi trebuie să se facă pe dovezi circumscrise istoric, şi nu asimilînd scenarii ştiinţifico-fantastice, lipsite de argumente. Se judecă fapte, şi nu ”teleologie”.

În cazul procesului care i s-a pregătit lui Mugur Isărescu, foarte probabil la comandă politică, argumentele aduse de CNSAS sînt false, atunci cînd el este etichetat fără nicio acoperire legală ”informator”, sînt facile şi pe alocuri rizibile, astfel că porneşte din start un proces de intenţie şi nu unul în baza unor dovezi valide. Şi totul a fost posibil numai din cauza unui cuvînt. Din cauza mea. Mea culpa, domnule Isărescu!