Industria oţelului începe să resimtă presiunea decarbonizării

Cu toate acestea, industria siderurgică aduce un sfert din poluarea din industrie, iar Comisia Europeană vrea ca până în 2050 Europa să devină un continent neutru din punct de vedere al emisiilor de carbon. Ce este, până la urmă, decarbonizarea acestei megaindustrii, un cost sau o investiţie? Şi, mai ales, cine plăteşte factura?

Costul dezastrelor naturale acoperit de companiile de asigurări în prima jumătate din 2021 din cauza ritmului schimbărilor climatice a fost de aproximativ 42 mld. euro. S-a calculat a fi cea mai mare cifră din ultimii 10 ani. În următorii 30-40 de ani, oamenii de ştiinţă au calculat că, din cauza dezastrelor naturale, provocate de schimbările climatice, costul va fi 3,6% din PIB-ul global”, spune Corneliu Bodea, preşedintele Centrului Român de Energie (CRE), organizatie neguvernamentală care reprezintă intereselor marilor jucători din segmentul energetic. Totodată, Corneliu Bodea, alături de fratele său Adrian sunt antreprenorii din spatele grupului Adrem, entitate activă pe zona de soluţii energetice şi automatizări industriale, având 1.500 de angajaţi şi un business de circa 45 de milioane de euro.

Aşadar, continuă el, reducerea poluării trebuie privită şi în această cheie, a investiţiilor, inclusiv din acest punct de vedere al asigurărilor în caz de dezastre naturale: „Deci, nu numai pentru că vrem să lăsăm planeta mai sigură, mai bună pentru copiii noştri. Dar şi pentru că trebuie să cheltuim atât de mulţi bani şi să acoperim costurile dezastrelor naturale.

„Declaraţiile nu au fost întâmplătoare, ci au fost făcute în cadrul unui eveniment-premieră pentru piaţa locală. Astfel, Centrul Român pentru Energie (CRE), Liberty Steel, din care face parte şi Liberty Galaţi, fostul Sidex, MTAG Elveţia, ICSI (Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice) Râmnicu Vâlcea şi Adrem au semnat luna aceasta un memorandum de înţelegere privind dezvoltarea unui proiect de cercetare-dezvoltare-inovare de integrare a hidrogenului şi înlocuire a combustibililor fosili în procesul de fabricaţie industrială.

Memorandumul a fost semnat în contextul în care planul pe termen lung al Liberty Galaţi, al doilea cel mai mare consumator de energie din România, vizează utilarea platformei industriale cu mai multe forme de producere a energiei. Platforma are o capacitate de producţie actuală de aproximativ 2 milioane de tone de oţel pe an pentru clienţi din domeniul construcţiilor, naval, petrolier şi gaze, precum şi cel al producţiei de energie regenerabilă, ţinta fiind de a o dubla până în 2030, concomitent cu realizarea mai multor investiţii pe zona de decarbonizare. De la utilizarea hidrogenului, până la energie solară sau eoliană, totul este pe masă pentru ca oţelul produs la Galaţi şi folosit în aproape orice, de la maşini la frigidere, să devină mai verde.

„Nu există niciun substitut care să aibă cu adevărat proprietăţile oţelului”, spune Sanjeev Gupta, proprietarul Liberty Steel, de care aparţine şi Liberty Galaţi, fostul Sidex, cel mai mare combinat siderurgic din România. „Aşadar, m-aş concentra asupra creşterii la nivel global. Vom vedea că consumul de oţel se va dubla în următorii 30-35 de ani”, mai spune Gupta.

Ca element cheie pentru inginerie şi construcţii, oţelul este metalul cel mai frecvent utilizat la nivel mondial, punând practic bazele economiei industriale moderne. Dar la fel cum sectoarele petrolului şi cărbunelui s-au confruntat cu o presiune intensă în ultimii ani, rolul oţelului în criza climatică este acum sub un ochi mult mai atent. Modul dominant de topire a fierului pompează în atmosferă cantităţi uriaşe de dioxid de carbon, principalul factor care contribuie la încălzirea globală provocată de om, iar acest lucru trebuie să se schimbe.

În afara producţiei de energie electrică, sectorul siderurgic este cel mai mare producător industrial de gaze. Dacă oţelul verde va avea cu adevărat un impact în lupta împotriva schimbărilor climatice, industria nu îl poate trata ca pe o nişă, produs premium. Într-o afacere cu mărfuri în care costurile sunt reale, este probabil ca sprijinul contribuabililor să fie necesar în timpul tranziţiei.

ArcelorMittal, cel mai mare producător de oţel din Europa, a estimat că decarbonizarea instalaţiilor sale de pe continent în conformitate cu efortul UE de a elimina emisiile nete de gaze cu efect de seră până în 2050 va costa între 15 mld. euro şi 40 mld. euro. „Executivul european a permis ca impozitul să fie perceput astfel încât să poată sprijini creşterea energiei regenerabile”, spune, pentru FT, Lakshmi Mittal, proprietarul ArcelorMittal, care a deţinut şi Sidex. „Spunem că în mod similar ar trebui să existe un fel de mecanism politic sau cadru de sprijin pentru industria siderurgică, astfel încât să investim în dezvoltarea proiectelor în proiecte comerciale depline”, adaugă el.

Fiecare tonă de oţel produsă în 2018, cele mai recente date pe care le-a analizat compania Mckinsey, a emis în medie 1,85 tone de dioxid de carbon, echivalând cu aproximativ 8% din emisiile globale de dioxid de carbon. Pe lângă presiunea Comisiei Europene de a decarboniza industria, producătorii de oţel se văd şi faţă în faţă cu presiunile clienţilor şi ale angajaţilor, care îşi doresc din ce în ce mai mult ca firma pentru care lucrează sau de la care cumpără produse să fie cât mai preocupată de aceste politici de mediu.

Investitorii se uită de asemenea la aceste aspecte: „Firma globală de investiţii BlackRock (cel mai mare fond de investiţii din lume – n. red.) şi-a confirmat angajamentul faţă de dezvoltarea afacerilor responsabile de mediu şi investiţii durabile”, scriu cei de la Mckinsey.

Încă se fac însă calcule în industria metalurgică despre cât de mare este costul cu decarbonizarea pentru a se ajunge producţia de oţel verde. Unele companii şi-au luat angajamente, cum a fost cazul Liberty Galaţi şi au căutat soluţii.

În opinia analiştilor de la Mckinsey, hidrogenul este parte a soluţiei când vine vorba de decarbonizarea sectorului industrial: „14% din valoarea potenţială a companiilor siderurgice este expusă riscului dacă nu sunt în măsură să-şi reducă impactul asupra mediului. Ca răspuns, măsurile de decarbonizare, cum ar fi stabilirea sau trecerea la producţia de oţel pe bază de hidrogen, pot fi puse în aplicare fie în siturile viitoare (greenfield), fie în instalaţiile existente (brownfield)”.