Iniţiativa celor Trei Mări, istoria unui proiect care a stârnit îngrijorări în capitalele marilor puteri şi în legătură cu care Comisia Europeană încă nu s-a pronunţat

În acelaşi timp iniţiativa poate fi privită şi ca un zid de apărare al inimii Europei în faţa influenţelor ce vin dinspre Rusia şi Asia.

Privind din aceste două perspective, logica iniţiativei, de cooperare în domeniul energetic, precum şi în cel al infrastructurii de transport şi de comunicaţii între statele membre, capătă un firesc generat în primul rând de istoria relativ comună a 11 din cele 12 ţări participante, foste în lagărul comunist, de dezvoltarea economică asemănătoare şi de interesele comune.

Dincolo de demersul iniţial, legat de conectivitatea în regiune, proiectul capătă în prezent noi dimensiuni, de securitate regională, economică, strategică.

Iniţiativa celor Trei Mări, Baltică, Adriatică şi Marea Neagră, reuneşte Austria, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia şi a fost prezentată la finele lunii septembrie 2015, la Adunarea Generală a ONU de a New York, ca o iniţiativă a preşedintelui Croaţiei, Kolinda Grabar-Kitarović şi a preşedintelui polonez Andrzej Duda. În august 2016, în cadrul unui forum desfăşurat la Dubrovnik, este adoptată o declaraţie comună a celor 12 state, iar în vara anului 2017 are loc al doilea forum al iniţiativei, la care a participat şi preşedintele american Donald Trump, manifestare dedicată relaţiei transatlantice.

Întâlnirea de la Varşovia a adus clarificări ale obiectivelor iniţiativei, de reducere a decalajelor de dezvoltare dintre vechile şi noile state membre ale UE, prin creşterea interconectivităţii şi prin cooperare în cele trei domenii, energie, transport, digital.

Analiştii au legat, din punct de vedere istoric, iniţiativa croato-poloneză de mai vechile concepte „Mitteleuropa” sau de iniţiativa de după primul război mondial a liderului polonez Jozef Pilsudski „Intermarium”, o uniune a statelor baltice cu România, Belarus, Ucraina, Ungaria, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Intermarum dorea să limiteze influenţa Rusiei în zonă şi nu s-a concretizat din pricina reticenţei marilor puteri din Vestul Europei, singură Franţa sprijinind proiectul.

Această atitudine bănuitoare a marilor puteri faţă de iniţiativele stelor din centrul Europei s-a păstrat, la 100 de ani de la terminarea Primului Război Mondial. În vara anului 2017 The Economist prezenta, într-un articol, îngrijorările unor oficiali germani, inclusiv ale cancelarului Angela Merkel, legate de Iniţiativa celor Trei Mări, văzută drept o încercare de a divide Europa şi a a slăbi inflenţa Germaniei asupra vecinilor, în timp ce Ivan Jakovcic, reprezentat al Croaţiei în Parlamentul European, vorbea despre „extremismul” preşedintelui Polonez Andrzej Duda, de interesul american de a vedea o Europă slăbită, dar şi de lipsa de viziune în materie de politică externă a Croaţiei.

Criticile au continuat, odată prin perspectiva unor vecini (citeşte analişti politici şi factori de decizie politică cehi, slovaci sau unguri) care nu apreciau nici ambiţiile poloneze de dominaţie regională şi care nu erau de acord nici cu includerea conflictului ruso-ucrainean în ecuaţie, aceasta fiind văzută mai degrabă o problemă de competenţa NATO. Aşa că, în cele din urmă, chiar polonezii au ajuns să aibă rezerve faţă de şansele iniţiativei de a fi acceptată în Uniunea Europeană, situaţie care a generat o repoziţionare a României în cadrul organizaţiei. Polonia şi România, ţări partenere în scutul antirachetă, devin cumva suporţii iniţiativei, extinsă spre securitate regională, cu sprijin american. Nu este o idee nouă, unii remarcând similitudinea cu acelaşi Intermarium văzut ca un dig în faţa ambiţiilor ruse, într-un plan ce includea şi Turcia.

Toate acestea s-au suprapus cu o doză importantă de pragmatism comercial a la Trump, dar şi cu schimbările din Turcia, devenită acum o piesă problematică a NATO. Discursul lui Trump de la reuniunea de anul trecut din Polonia a fost centrat pe vânzarea gazelor americane în Europa, pe conducta BRUA şi pe cumpărarea de armament, fără a face vreo referire la Rusia şi fără alte subtilităţi geostrategice.

În acest context, Germania a făcut o mişcare surprinzătoare, de apropiere de Iniţiativa celor Trei Mări. În 27 august România şi în 28 august Polonia au apreciat favorabil, în cadrul unor întâlniri oficiale, posibilitatea ca Germania să devină partener în proiect. Preşedintele Klaus Iohannis spunea, într-o întâlnire cu Heiko Maas, ministrul german al afacerilor externe, că implicarea Germaniei este în măsură să impusioneze dezvoltarea economică a regiunii şi creşterea interconectării între statele membre. Nu este clar, acum, dacă şi celelalte state din iniţiativă au acceptat Germania drept partener; pe lista vorbitorilor la summit nu se află niciun oficial german. Demersul va continua, în mod cert, odată pentru că Germania nu are nevoie nici de o mişcare centrifugă în UE, nici de o sporire a influenţei Statelor Unite în centrul continentului.

Comisia Europeană nu s-a pronunţat, până la data Summitului de la Bucureşti, în privinţa Iniţiativei celor Trei Mări; oficialii de la Bruxelles au de ales între a privi proiectul drept un demers menit să rupă coeziunea europeană, fie în a-l accepta ca o transpunere în practică a unuia dintre principiile cuprinse în planul de reformă a Uniunii din 2017, prezentat de Jean Claude Juncker, – „who want more, do more”.